O tura obositoare, dar frumoasa.

Iata ca a venit si ziua cea mare.

      Dupa doua saptamani de pauza aveam parte de o noua iesire. Plecarea fiind programata la ora 11, nu am mai pus telefonul sa ma trezeasca. Mare belea. M-am trezit la ora 10:20, in conditiile in care nu aveam nimic pregatit pentru bagaj: limonada, mancare, tehnica pentru tura, NIMIC. Asa ca am intarziat. Surpriza a venit in momentul in care am constatat ca, desi nu se mai anuntase nimeni, am gasit in afara de Joby inca doi parteneri de plimbare: Chrystyan si Tibi. Am facut cunostinta si am plecat la drum.

      De aceasta data era programat sa fie o tura aproape in totalitate fara asfalt, asa ca imediat dupa trecerea podului de peste Olt am virat la dreapta pe dig. Unul dintre noii parteneri mai fusese pe acest traseu, sau mai bine spus pe anumite portiuni, asa ca a propus cateva scurtaturi care au imbunatatit tura. La sugestia lui am coborat de pe dig pe un drum care era practic in albia inundabila a raului, dar probabil ca nu mai fusese inundat de foarte multi ani. Si bine am facut: pana la baraj am mers practic prin mijlocul tufelor crescute destul de inalt.

        Ajunsi la barajul de la Arcesti (Proaspeti), am intrat pe drumul oficial, betonat. Asta pana am ajuns la judeteanul care face legatura intre Arcesti si Salcia. Dar nu am mers pe acest drum decat vreo 200 de metri, pentru ca am intrat imediat in dreapta pe un drum care mergea in paralel cu un canal de irigatii (probabil) ce avea sa ne duca pana in Dranovatu, ocolind drumul oficial. Dupa o alta scurtatura peste islazul satului am ajuns si in sat, dar numai dupa o prima urcare ce avea sa ne dea ocazia unei coborari in viteza care ne-a deschis cu adevatrat pofta de biciclit. De aici si pana in Izvoru am mers numai pe drumuri secundare foarte slab circulate, cu o scurta portiune pe drumul national.

       In Izvoru am facut si primul popas mai lung, ocazie cu care am bagat si ceva la ghiozdan.

      De aici incepe partea frumoasa a turei. In scurt timp de la iesirea din sat drumul a inceput sa se strice, semn ca nu e prea circulat. Aproape de intrarea in padure am avut parte de o urcare usoara care ne-a pus probleme din cauza faptului ca in zona era o stana, iar cainii au vrut cu orice pret sa ne salute. Din fericire a fost un schimb de salutari scurte dupa care fiecare a plecat la treaba lui.

      Daca pana aici am mers numai prin soare, situatia s-a schimbat radical: umbra si liniste cat cuprinde. Din pacate bucata de drum parcursa prin soare a lasat urme rosii pe bratele noastre.

      Prin padure am fost atacati de trei "dulai" fiorosi, dar s-au lasat pagubasi repede.

      Partea negativa a fost ca drumurile erau pline de balti care de multe ori ne-au obligat sa coboram de pe biciclete.

       Fiind furati de peisaj, la ultima rascruce inainte de Barasti am ales drumul gresit, asa ca ne-am trezit intr-un drum invadat de iarba si tufisuri ce se termina intr-o coborare care ar fi fost faina daca nu ar fi fost asa multa vegetatie. Nici macar vegetatia nu ar fi fost o problema daca pe fostul drum nu ar fi ramas sleaurile de la roti, care sleauri erau pline de noroi si care de cate ori incercam sa ne urcam pe caluti ne faceau sa derapam si sa coboram destul de repede. Eu, fiiind mai comod, am renuntat sa mai urc pe bicicleta asa ca ultima portiune am traversat-o pe jos.

       Odata ajunsi in vale, ne-am trezit la marginea campului. Crystyan, care a coborat primul, s-a departat de noi incercand sa gaseasca un drum. Pana la urma a incercat sa faca traversarea campului pe bicicleta printr-un lan de grau, asta ducand la o serie de "urari de bine" din partea unui localnic. Ceilalti trei am preferat sa o taiem direct peste aratura, bineinteles incercand sa mergem inclusiv calare. Nu a fost cazul, dupa cateva zeci de metri preferand sa luam problema de coarne. 

       Am ajuns in sfarsit la drumul dintre tarlale si, dupa consultarea hartii, am apucat spre traseul original, adica spre Barasti. Eroarea din padure avea sa ne coste un ocol de circa 5 kilometri, dar mai ales muuuult timp. Timpul pierdut nu s-a datorat distantei. A fost vorba de o traversare a islazului satului.

       Initial am mers pe un drum dun, dar apoi am avut parte de autostrada vacilor care se intorc spre casa: un drum de pamant lutos calcat in picioare de zeci de vaci zilnic. Va imaginati ce placut a fost. Dupa cateva incercari de a mai sta in sa, a trebuit sa ne recunoastem invinsi si sa mergem, din nou, pe langa biciclete.

      Singurul care a reusit sa mearga aproape tot drumul in sa, a fost Crystyan care era echipat cu roti de 29. Totul calvarul cred ca a durat cam 2 kilometri. Bine macar ca la intrarea in sat drumul devenea pietruit.

     In Barasti am facut un al doilea popas pentru hidratare, ocazie cu care am si obtinut ceva informatii legate de traseu. Localnicii ne sfatuiau sa mergem pe asfalt, cu pretul unui mic ocol de 3 kilometri, insa noi eram iesiti pentru off-road, asa ca am ales drumul prin padure. Imediat ce am iesit de pe asfalt si am intrat in padure am avut o noua surpriza neplacuta: drumul era din nou plin de sleauri, insa, cu unele exceptii am reusit sa urcam dealul pe bicicleta. Imediat peisajul s-a schimbat: eram in mijlocul padurii. Drumul larg din pacate era plin de balti. Dar eu unul am ales sa nu mai cobor si am inceput sa pedalez in paralel cu drumul, printre copaci. Nebunie. Totusi, la un moment dat, in mare parte din cauza cauciucurilor, care tot drumul mi-au facut probleme, eu am avut parte si de botezul noroiului. Fara urmari, cu exceptia noroiului de pe haine. 

      A urmat o zona superba: drumuri abia ghicite, portiuni de padure care alternau cu poieni, cred ca a fost cea mai frumoasa bucata a drumului. 

       Intr-un final am ajuns si la releul de care ne povestisera satenii cu care vorbisem mai devreme. Imediat dupa releu am reintrat pe un drum asfaltat, ocazie cu care am intalnit dupa foarte mult timp o masina. Inainte de intrarea in Bechet am avut parte de o coborare destul de lunga si abrupta, dar a urmat si reversul: o urcare care venea intr-un moment in care deja incepea sa se acumuleze oboseala. Asa ca am facut o pauza la inceputul urcarii. Traseul nostru a iesit de pe asfalt, asa ca aveam din nou parte de drum de pamant. Aceasta urcare cred ca nu e practicabila dupa ploaie, asa ca trebuie avut grija cand se merge pe aici. Din cauza sleaurilor care incepusera sa se formeze si pe aici, la un moment dat am derapat si am fost nevoit sa urc restul de panta pe langa bicla. Dupa un scurt popas in varful dealului am plecat pe ultima portiune de padure a traseului, care a tinut pana aproape de intrarea in Bistrita Noua.

      Conform traseului stabilit initial, trebuia sa traversam pe un drum peste camp catre Dranovatu, de unde urma sa mergem pe un drum pe care il parcursesem si la plecare, ca apoi sa traversam barajul catre Proaspeti si sa ne reintoarcem la punctul de plecare pe celalalt mal al Oltului, tot pe dig. Din pacate, vazand care este starea drumului de pe camp, am hotarat sa mergem la dreapta catre drumul european, urmand ca apoi sa ne reintoarcem acasa prin Ganeasa. Din fericire drumul nu era chiar atat de aglomerat, asa ca am avut parte de 12 kilometri destul de linistiti, intrerupti doar de o pauza de odihna si rehidratare in Ganeasa. Aici a fost singurul moment in care am facut cateva fotografii, restul drumului facand numai filme.

     Aceasta portiune de traseu a fost facuta in ritm destul de intens, lucru destul de greu avand in vedere oboseala care incepea sa se simta. La intrarea in Slatioara ne-am despartit de Joby, continuand in trei. Chrystyan si Tibi au facut urcarea catre centrul orasului dintr-o singura bucata (chiar luandu-se la intrecere), in vreme ce eu, mult mai slab pregatit, am preferat sa ma odihnesc doua minute inainte de inceperea urcarii si apoi inca un minut la jumatatea ei. Cu aceasta ocazie am aflat ca suntem vecini de cartier, asa ca ultima portiune am parcurs-o impreuna cu Chrystyan, care locuieste foarte aproape de mine.

     A fost o tura cu de toate: camp, dealuri, paduri, noroaie, ciripit de pasarele, multa liniste, urcari, coborari, efort dar si portiuni lenevite, probleme cu "asfaltul" de pe "autostrada", tragand linie, a fost o iesire care trebuie repetata, dar intr-un ritm mai putin alert, pentru a putea savura cum se cuvine peisajele. In incheiere, ca de obicei: traseul:

Create Maps or search from 80 million at MapMyRide

Pana la o noua reintalnire, va doresc numai bine!

Prima iesire la padure

        Iata ca a sosit si momentul in care sa iesim de pe asfalt. Am asteptat ceva vreme aceasta iesire. De aceasta data am fost trei, alaturi de mine si de Joby a mai participat si Paxstadt.

       Cu cateva zile inainte, am revazut o parte din traseele facute pe bikemap si am ales sa incercam sa trecem peste camp dinspre Carlogani spre Strejestii de Sus, iar apoi sa iesim in drumul national pentru o portiune scurta, si mai departe spre Mamura si retur catre casa pe digul Oltului. Insa, avand in vedere ca totusi plouase destul de mult, am mai pregatit un traseu de rezerva, pentru eventualitatea ca nu se putea face traversarea, insa mai lung cu peste 10 kilometri.

       Ne-am intalnit ca si ultima data, la benzinariile de la iesirea din oras si dusi am fost. Parea sa fie o zi placuta. Noul partener s-a dovedit bine pregatit, asa ca prima parte a drumului a decurs destul de repede, cu putine pauze. Pana la Ramesti cunoasteti traseul, asa ca nu am ce sa mai povestesc prea mult. Singurul lucru care poate fi remarcat ar fi faptul ca am incercat pentru prima data cum e pe roti de 29. A fost chiar placut, cu exceptia faptului ca bicicleta nu avea suspensie pe spate, iar la denivelari nu ma simteam deloc confortabil. Inca odata ma felicit ca am ales sa imi cumpar bicicleta full-suspension. Dar sa ne intoarcem la poveste. Dupa o pauza mai lunga la Cepari, unde am si mancat cate ceva, am avut prima tentativa de a iesi pe camp. De aici am apucat spre Carlogani unde urma sa parasim asfaltul. Din pacate drumul s-a dovedit impracticabil, asa ca dupa o incercare de a urca dealul prin sleaurile facute de tractoare si care se transformasera in fagase de parauri, am fost nevoiti sa ne recunoastem invinsi si sa ne intoarcem. Scopul era sa ne simtim bine nu sa tragem de noi.

      De aici am hotarat sa mergem pe traseul de rezerva, care pe harti aparea a fi drum judetean, asa ca ne gandeam ca va fi un drum cel putin din dale de beton (ne asteptam ca drumurile peste camp sa fie pline de noroi). Insa dupa o scurta portiune de asfalt ne-am trezit pe un drum pietruit, in stare destul de buna. Aici am avut o prima urcare destul de lunga si abrupta - conform Oruxmaps a fost cam 10%, cu un varf de circa 20%, dar undeva la jumatate am facut o pauza, fortati mai mult de noroiul care ne facea sa derapam (eu am fost primul care s-a oprit). Odata ajunsi in varful dealului am avut parte de o frumoasa panorama a satelor inconjuratoare.

       Mai departe drumul parea plat, insa dupa o discutie cu un satean iesit cu animalele la pascut, am aflat ca vor mai urma inca doua urcari maricele. In scurt timp aveam sa intram in padure, ocazie cu care am verificat directia de urmat, asta pentru ca la intrarea in padure aveam doua drumuri care pareau la fel de circulate. Aveau sa fie multe astfel de drumuri prin padure, semn ca daca vrem aventuri avem pe unde sa ne pierdem urma, padurea respectiva fiind destul de intinsa. A inceput un traseu cum eu personal am mai avut parte, insa partenerii de tura au fost entuziasmati si au hotarat ca trebuie repetat traseul. Dar, cum era de asteptat dupa atatea ploi, au aparut si baltile. La inceput au aparut suspine ca se vor murdari calutii, dar a urmat partea distractiva a alegerii traseelor prin balti. Din fericire nimeni nu a fost nevoit sa descalece, asa ca ne-am ales doar cu stropii de rigoare.

     Din cand in cand mai ajungeam si la liziera padurii, ocazii care ne scoteau in fata ochilor peisaje superbe.

Dupa o ultima coborare luuuuunga, dar din pacate prin sleauri, am iesit la marginea padurii.

      Aveam sa constatam ca am ratat o bifurcatie, fapt ce ne-a privat de inca vreo cativa kilometri prin padure (am fi fost si protejati de vant). Asta e, data viitoare vom fi mai atenti, de aceasta data am fost furati de placerea coborarii in viteza (a meritat). De aici mai departe am iesit la asfalt, insa am avut in continuare parte de imagini placute care m-au facut sa ma opresc sa imortalizez peisajul.

      Acum aveam o alta problema: lipsa apei. Din pacate cam toate fantanile de pe marginea drumului pareau inundate, asa ca am suportat pana in Lungesti, loc in care am poposit pentru a cumpara lichide si pentru o noua masa.

      Inca inainte de a ajunge in Lungesti am avut neplacuta surpriza sa reinceapa sa bata vantul din fata. Deci se poate spune ca am avut un noroc chior: vant din fata atat la dus cat si la intors, lucru fapt ce a facut ca viteza sa scada de la aproape 25 km/h la maxim 17. Ca sa ne fie mai usor am inceput sa rulam la trena. Deja cand am ajuns la intersectia cu nationalul, in Gradinari, simteam din plin efectele vantului potrivnic: incepusera crampele. Pentru Paxstadt a fost cel mai greu: daca eu am full-suspension, iar Joby avea tija de sa cu suspensie si bazon, el nu avea nimic, asa ca va imaginati ce dureri incepusera in cazul lui. Avand in vedere traficul neasteptat de lejer, dar si vantul care acum batea din lateral, am dat bice pana in Strejesti unde urma sa facem stanga catre Mamure. A fost o ocazie buna sa realimentez cu apa si sa mai rontaim niste ciocolata cumparata pe drum (eu o uitasem acasa). Drumul s-a schimbat din asfalt foarte bun in dale de beton, asa ca era tot mai greu, mai ales ca vantul ne tot sicana batand din nou din fata si asa a tinut-o pana acasa. In Mamura am facut o noua pauza pentru a consulta harta si o buna ocazie de a imparti o ultima banana. Am hotarat sa schimbam din nou traseul si sa nu mergem pe dig, preferand sa traversam barajul si sa ne reintoarcem pe drumul judetean, urmand sa avem parte de inca 4 kilometri de beton. Aceasta schimbare de traseu a implicat doua urcari, una pe baraj si inca una dupa baraj, iar noi eram deja foarte obositi, chiar daca nu era vorba decat de ceva de ordinul a 200 de metri fiecare. Nu fusese programat sa lungim tura atat de mult, asadar toti eram nepregatiti, mai ales ca niciunul din noi nu mai mersese atat de mult, si, in plus, cu vant din fata aproape tot drumul (incepatori, ce sa-i faci?). Pe baraj nu am ratat ocazia sa facem cateva poze, dupa care am plecat mai departe.

     De aici si pana acasa nu a mai fost decat o lunga lupta cu oboseala si vantul care parca se intetea. Pana la intrarea in oras nu am mai facut decat doua pauze in care incercam sa stoarcem ultimele farame de energie si am impartit ultimele urme de mancare de prin rucsacuri. Dupa ce ne-am desparitit de Joby ne ramanea ultima provocare: o panta de aproape 1 kilometru cu 7%. Am urcat-o pana la jumatate dupa care am decis ca nu are rost sa luptam inutil, nu aveam nimic de demonstrat nimanui, asa ca am decis de comun acord sa urcam restul pe jos.

     A fost o tura cu de toate: schimbari de traseu, noroaie, padure, peisaje frumoase, vant potrivnic din plin, poze, filme, dar mai ales buna-dispozitie. Ne-am depasit toate asteptarile din toate punctele de vedere. Asteptam urmatoarea ocazie.

In incheiere link-urile cu traseul: http://www.bikemap.net/ro/route/2577277-prima-iesire-la-padure/#gsc.tab=0 http://www.mapmyride.com/workout/551793794 Pana data viitoare, ramaneti cu bine!

Route 2577277 - powered by www.bikemap.net

In recunoastere

Gata!

         A revenit iarna (cel putin asa pare), s-a terminat cu plimbarile de primăvară timpurie. E din nou vremea povestilor.

        Insa, de aceasta data, nu e o poveste veche, e una traita de curand, mai exact saptamana trecuta.

        Profitand de vremea placuta de afara (asa se anunta la meteo) am plecat spre locurile natale. La plecare ne cam ingrijora ce vedeam: ceata deasa si pana aproape de Pitesti am mers ca melcul. Dar, de aici a aparut soarele, cald, luminos, plin de viata. Uraaa!!! Imediat dupa ce am ajuns in marginea Pitestiului, in zare am putut vedea muntii catre care ne indreptam, priveliste care ne-a insotit tot drumul. Golași, zapada numai pe alocuri, dar totusi suficient de imbietori pentru o serie lunga de fotografii.

De altfel, am tinut-o asa pana am ajuns la Musetesti (va amintiti povestea de la sfarsitul verii). Planuisem sa facem o scurta inspectie a unei zone de care va povesteam in aceeasi postare mentionata anterior: raul Doamnei. Inspectie intrucat a fost facuta cu un scop clar: sa vedem daca merita o vizita cu bicicleta. Si a meritat.

         Dar sa va povestesc cate ceva despre locurile respective.

        Raul Doamnei este un afluent pe stanga al Argesului, punctul de confluenta fiind la marginea Pitestiului, putand fi admirat de pe autostrada care trece pe deasupra.

Noi nu am mers pe toata valea, ci numai de la Domnesti in sus. Aici se poate ajunge pe mai multe cai: prima ar fi de la Pitesti  catre Campulung, iar in zona Mioveni se merge la stanga spre Retevoiesti si apoi Domnesti, unde se ajunge si prin Musetesti via Malureni Valsanesti, sau prin Curtea de Arges.

        Despre prima varianta nu am date legate de starea drumului decat intre Pitesti si Mioveni - drumul este de foarte buna calitate. Despre celelalte variante am mai vorbit: eu prefer prin Malureni si Valsanesti intrucat drumul, desi este judetean, este mult mai liber si mai bun calitativ decat cel prin Curtea de Arges. Si mai scurt cu 10 kilometri.

       Nu intamplator am ales sa plecam din Domnesti, asta din cauza ca, potrivit Google Maps, abia de aici se circula efectiv pe marginea raului. Pana aici, venind dinspre Pitesti doar pe anumite portiuni se merge pe mal. Din Domnesti valea se ingusteaza, iar privelistea este cea asteptata, conform zonei de sub munte in care ne aflam. Circa 20 kilometri din Domnesti si pana in ultimul sat, Slatina -am plecat din Slatina si am ajuns in Slatina:)- asfaltul este foarte bun cu exceptia catorva portiuni scurte (50-300 metri) in care nu este asfalt, probabil drumul a fost surpat in aceste zone din cauza umezelii foarte mari din sol (sunt foarte mule izvoare prin aceste locuri). Dupa iesirea din ultimul sat se mai poate merge pe forestier inca 35 kilometri pana la poalele masivului unde se afla varful Moldoveanu.

        Ca obiective de vizitat in zona ar fi Biserica de piatra din comuna Corbi si lacul Invartita din Nucsoara (o abatere de 3 kilometri de  la traseul principal, din Sboghitesti). Prin Nucsoara se poate face trecerea si pe valea Valsanului prin Gruiu. Pana la Nucsoara drumul este asfaltat.

        Biserica din piatra este sapata in munte si este  atestata prima data pe la 1500, dar se pare ca atunci a fost doar reinfiintata. Un lucru interesant, pe care nu il stiam nici eu, este ca aceasta localitate este locul de bastina al familiei Corvinestilor, aici aflandu-se si ruinele castelului lui Vlad Corvin, tatal lui Iancu de Hunedoara (Ioan Corvin).

        Lacul Invartita este un lac de origine tectonica format intr-o dolina de gresie, fiind cel mai mare de acest fel din tara - 2,2 hectare.

        Cat timp se merge prin sate se pot vedea foarte multe zone parca neatinse de civilizatie cu case foarte vechi, insa si multe "castele" aparute mai recent. Insa imaginile care se succed prin fata ochilor sunt superbe.

      Dupa ce se iese din Slatina se intra in zona de exploatari forestiere si pasunat. Dupa trecerea barierei, care tine loc de punct de control pentru camioanele cu lemne, la scurt timp, se temina si asfaltul, dar si legaturile cu civilizatia. Pasuni intinse, muntii falnici, paduri cat vezi cu ochii, multe paraiase care se scurg incet spre raul principal. E de vis!

       Nu am mers prea mult catre munte din cauza orei tarzii, dar mai ales pentru a nu strica bucuria descoperirii frumusetilor zonei, si asta odata cu viitoarea plimbare cu bicicleta. Insa, scopul principal a fost atins! In primavara-vara pe aici se va desfasura o expeditie biciclistica. E prea frumos ca sa ratam asemenea locuri.

       Pentru cei care vor sa petreaca o vreme departe de zgomotul, poluarea si aglomeratia oraselor este o zona foarte potrivita. Atat printre livezile si fanetele din sate, cat si mai sus, in munte.

       Din punctul de vedere al cazarii oferte sunt destule prin satele de pe traseu, dar am vazut cateva pensiuni si catre munte.

       Un lucru important pentru cei carora le place muntele, pe aici se ajunge catre varfurile Moldoveanu si Vistea Mare.

In continuare las fotografiile sa va bucure ochii.

Lacul Invartita, acum inghetat

        Desi seara am petrecut-o in Curtea de Arges, a doua zi ne-am reintors in Musetesti, spre bucuria celui mic care a putut,  in sfarsit, sa se joace in voie in natura.

Terasamentul mocanitei

Terasamentul mocanitei

Terasamentul mocanitei

Biserica veche din 1808 (1818) in satul Musetesti

       Pe zi ce trece descopar ce tara frumoasa avem si cate locuri minunate stau pregatite sa le descoperim. Povestea asta m-a facut sa imi reamintesc frumoasa povestea a concediilor petrecute prin Bucovina si Ardeal, asa ca in scurt timp o sa continui istorisirile in seria "Primavara prin Romania".

Pana atunci, numai bina va doresc si calatorii placute!