Pe langa Vidraru

         O iesire cu intalniri nedorite.

         S-a petrecut la inceput de iulie. Locatia a fost pe langa Vidraru.

         De aceasta data am fost numai patru: eu, Sorin, Paul si Florin.

        Pe nepot l-am luat de acasa, apoi ne-am intalnit cu Sorin, urmand ca pe Florin sa il culegem de pe autostrada. Surpriza a fost la intalnirea cu Florin. Acesta a crezut ca facem o tura de asphalt, asa ca a veit pe cursiera. A hotarat ca daca nu poate face traseul, se va plimba pe asphalt, urmand sa ne vedem la sfarsitul turei. Din fericire a facut fata fara problem.

       Drumul a fost linistit, mai ales ca in urma cu un an s-a refacut covorul asfaltic intre Pitesti si Curtea de Arges. Singurele opriri au fost in Curtea de Arges pentru alimentarea particpantilor si o alta la putin timp pentru alta alimentare, de aceasta data a masinii.

       Am debarcat in parcarea  de dinaintea  tunelului care intra pe baraj, pozele  de rigoare si am inceput calatoria. 

         Prima parte a traseului, care merge pe langa baraj este rupta, tandari, praf sau cum vreti sa ii mai spuneti. Nu o recomand masinilor. Dar in scurt timp aveam sa parasim barajul virand la stanga spre Cabana Calugaritei, sau mai bine spus ce a mai ramas din ea.

         Drumul este in permanenta urcare, insa pe un forestier de o calitate buna. Importanta este natura si linistea care ne inconjura. Era un inceput frumos dupa aproape 10 kilometri de urcare continua a aparut si prima potiune de drum plat sau in coborare. Tot drumul pana sus am urcat numai prin padure, parca eram prin tunel.

         La scurt timp dupa intersectia cu drmul care ii ducea spre Cabana Cumpana pe trei dintre fostii parteneri cu care am fost la Stana lui Burnei, am avut parte de o privire de sus asupra unei poieni imense.

        Am reintrat in padure. Sus, jos, sus si cand am ajuns jos, intr-o vale laterala l-am vazut: Mos Martin era la masa. Am franat brusc, a ridicat capul si prêt de o fractiune de secunda ne-am privit in ochi. Eu déjà ma retrageam, asa ca nu cred ca a inteles ce se intampla. I-am oprit pe ceilalti trei, le-am spus cine se afla dupa coltul vaii si am inceput negocierile. Eram in fundul unei vai. Daca ne intorceam trebuia sa urcam, daca mergea,m inapoi trebuia sa urcam. In stanga era el, iar in dreapta rapa. Ama stat cateva inute, timp in care am si aruncat cateva petarde si, timid, ne-am facut curaj sa vedem daca ne mai asteapta dupa colt. Din fericire nu mai era. Ce facem? Pana la urma am hotarat sa ne continuam traseul, in scurt timp trebuia sa inceapa coborarea spre lac.

        Si tot mergeam si mergeam, dar nu se vedea nici urma de drum in dreapta. In graba noastra nu mai verificasem traseul pe telefon, combinat cu peisajele care ne tot furau ochii, am trecut de mult de acea iesire pe dreapta.

 Ne-am sfatuit, am mai mers inainte inca vreocativa kilometri in speranta ca vom reusi sa ajungem la drumul care sa ne scoata la Cumpana, insa la un moment dat am renuntat. Ca directie generala eram in urcare, desi am avut parte si de o coborare luuuuunga.

         Pana la urma am decis sa ne intoarcem si sa cautam drumul pe care trebuia sa apucam. Deal vale, deal vale si pana la urma am reusit sa gasim iesirea.

        Drumul era plin de iarba si, mai mult, din el se desprindeau alte trei. Am reusit s ail identificam pe cel correct, isa si acesta se desparte in alte doua dupa prima suta de metri. Cand intr-un final am reusirt s ail gasim pe cel corect, am constatat ca este plin de vegetatie, cel putin partea pe care o puteam vedea. Daca partea care urma o fi fost buna, teapa noastra. Am hotarat sa ne intoarcem pe drumul pe care am venit. Adica pe teren minat. Asta e. Galagie multa si poate avem noroc sa il speriem. Din fericire, nu ne-am mai intalnit, dar pe drum ii vedeam balegile proaspete.Sleiti de puteriam reusit sa ajungem in varf si a urmat o coborare nebuna pana la baraj, intrerupta de intalnirea cu un caine ciobanesc care a preferat sa ne ignore. Am continuat coborarea si am ajuns pe malul lacului. Stiam ca ne asteapta inca o urcare destul de grea, in conditiile in care eram destul de obositi, asa ca am mai facut opauza de odiha si poze.

          Apoi a urmat asaltul final pe acea portiune rupta. Intai am urcat, apoi pe coborare a trebuit sa ne punem frau la caluti, druml era prea rupt si riscam sa sarim direct in lac.

          Cand am ajuns la masina, era ora la care ar fi trebuit sa ajungem in Bucuresti. Am facut o pauza mai lunga, timp in cae ne-am revazut cu fostii parteneri care terminasera si ei tura.

        Inca o data am intarziat. Cel mai grav a fost ca am ajuns acasa la miezul noptii si la 4:30 m-am trezit ca sa plec la serviciu. La Slatina.

          A fost o tura frumoasa in care am strans peste 46 de kilometri.

Scurta incursiune pe Transfagarasan

Salutare!

    Asa cum am spus in postarea anterioara, in miniconcediul de luna trecuta am avut parte de o plimbare reusita, chiar daca a durat numai o zi. Am reusit sa dam o tura pe Transfagarasan.
     Am plecat destul de tarziu, asa ca totul a fost condensat, dar, pentru o zi, a iesit bine. Intai, inainte de a parasi Curtea de Arges, am putut constata ca orasul e tot mai inghesuit. Am facut proviiziile de mancare si bani, apoi, cu foamea potolita am luat directia muntelui. 

    Drumul catre munte nu e intr-o stare extraordinara, dar nici rau nu poate fi numit, e suportabil.

     Timpul fiind scurt, ne-am hotarat sa nu urcam la cetatea Poienari, asa ca prima pauza a fost la barajul Vidraru. Fiind in timpul saptamanii am avut parte de liniste, fara inghesuiala, gratare, vanzatori ambulanti. Am reusit sa facem cateva fotografii reusite. Din pacate, (a cata oara?) accesul la statuia lui Prometeu nu a fost posibil. Un lacat mare troneaza pe usa. Dar nici macar nu poti vedea un program de vizitare. Asta e.

Am plecat mai departe, oprind destul de des pentru fotografii pe marginea lacului, sau langa diverse locuri frumoase (abundente).

Desi zona lacului este destul de frumoasa, totusi, la iesirea in golul alpin incepe spectacolul: imaginea crestelor muntilor, jocurile de lumini si umbre proiectate de nori pe versanti, turmele de oi care urca peretii aproape verticali...

   

Intr-un final am ajuns si la lacul Balea. A urmat o pauza de masa si apoi nelipsitele fotografii. Atat ne ramane.

Am avut parte si de vizibilitate foarte buna, asa ca se putea vedea destul de departe in Transilvania, unduirile Oltului si imensitatea podisului de la poalele muntelui.

Cu greu ne-am desprins urmand sa ajungem si la cascada. Din nefericire, din cauza faptului ca dupa ora 21 circulatia intre Balea cascada si lacul Balea este interzisa, am fost nevoiti sa ne multumim cu fotografiile facute de la telecabina. Dar avem un motiv sa ne reintoarcem pentru a ajunge si la cascada.

              

In povestea ce urmeaza o sa revin cu povestile pe doua roti.

Pana atunci, va doresc calatorii placute!

In recunoastere

Gata!

         A revenit iarna (cel putin asa pare), s-a terminat cu plimbarile de primăvară timpurie. E din nou vremea povestilor.

        Insa, de aceasta data, nu e o poveste veche, e una traita de curand, mai exact saptamana trecuta.

        Profitand de vremea placuta de afara (asa se anunta la meteo) am plecat spre locurile natale. La plecare ne cam ingrijora ce vedeam: ceata deasa si pana aproape de Pitesti am mers ca melcul. Dar, de aici a aparut soarele, cald, luminos, plin de viata. Uraaa!!! Imediat dupa ce am ajuns in marginea Pitestiului, in zare am putut vedea muntii catre care ne indreptam, priveliste care ne-a insotit tot drumul. Golași, zapada numai pe alocuri, dar totusi suficient de imbietori pentru o serie lunga de fotografii.

De altfel, am tinut-o asa pana am ajuns la Musetesti (va amintiti povestea de la sfarsitul verii). Planuisem sa facem o scurta inspectie a unei zone de care va povesteam in aceeasi postare mentionata anterior: raul Doamnei. Inspectie intrucat a fost facuta cu un scop clar: sa vedem daca merita o vizita cu bicicleta. Si a meritat.

         Dar sa va povestesc cate ceva despre locurile respective.

        Raul Doamnei este un afluent pe stanga al Argesului, punctul de confluenta fiind la marginea Pitestiului, putand fi admirat de pe autostrada care trece pe deasupra.

Noi nu am mers pe toata valea, ci numai de la Domnesti in sus. Aici se poate ajunge pe mai multe cai: prima ar fi de la Pitesti  catre Campulung, iar in zona Mioveni se merge la stanga spre Retevoiesti si apoi Domnesti, unde se ajunge si prin Musetesti via Malureni Valsanesti, sau prin Curtea de Arges.

        Despre prima varianta nu am date legate de starea drumului decat intre Pitesti si Mioveni - drumul este de foarte buna calitate. Despre celelalte variante am mai vorbit: eu prefer prin Malureni si Valsanesti intrucat drumul, desi este judetean, este mult mai liber si mai bun calitativ decat cel prin Curtea de Arges. Si mai scurt cu 10 kilometri.

       Nu intamplator am ales sa plecam din Domnesti, asta din cauza ca, potrivit Google Maps, abia de aici se circula efectiv pe marginea raului. Pana aici, venind dinspre Pitesti doar pe anumite portiuni se merge pe mal. Din Domnesti valea se ingusteaza, iar privelistea este cea asteptata, conform zonei de sub munte in care ne aflam. Circa 20 kilometri din Domnesti si pana in ultimul sat, Slatina -am plecat din Slatina si am ajuns in Slatina:)- asfaltul este foarte bun cu exceptia catorva portiuni scurte (50-300 metri) in care nu este asfalt, probabil drumul a fost surpat in aceste zone din cauza umezelii foarte mari din sol (sunt foarte mule izvoare prin aceste locuri). Dupa iesirea din ultimul sat se mai poate merge pe forestier inca 35 kilometri pana la poalele masivului unde se afla varful Moldoveanu.

        Ca obiective de vizitat in zona ar fi Biserica de piatra din comuna Corbi si lacul Invartita din Nucsoara (o abatere de 3 kilometri de  la traseul principal, din Sboghitesti). Prin Nucsoara se poate face trecerea si pe valea Valsanului prin Gruiu. Pana la Nucsoara drumul este asfaltat.

        Biserica din piatra este sapata in munte si este  atestata prima data pe la 1500, dar se pare ca atunci a fost doar reinfiintata. Un lucru interesant, pe care nu il stiam nici eu, este ca aceasta localitate este locul de bastina al familiei Corvinestilor, aici aflandu-se si ruinele castelului lui Vlad Corvin, tatal lui Iancu de Hunedoara (Ioan Corvin).

        Lacul Invartita este un lac de origine tectonica format intr-o dolina de gresie, fiind cel mai mare de acest fel din tara - 2,2 hectare.

        Cat timp se merge prin sate se pot vedea foarte multe zone parca neatinse de civilizatie cu case foarte vechi, insa si multe "castele" aparute mai recent. Insa imaginile care se succed prin fata ochilor sunt superbe.

      Dupa ce se iese din Slatina se intra in zona de exploatari forestiere si pasunat. Dupa trecerea barierei, care tine loc de punct de control pentru camioanele cu lemne, la scurt timp, se temina si asfaltul, dar si legaturile cu civilizatia. Pasuni intinse, muntii falnici, paduri cat vezi cu ochii, multe paraiase care se scurg incet spre raul principal. E de vis!

       Nu am mers prea mult catre munte din cauza orei tarzii, dar mai ales pentru a nu strica bucuria descoperirii frumusetilor zonei, si asta odata cu viitoarea plimbare cu bicicleta. Insa, scopul principal a fost atins! In primavara-vara pe aici se va desfasura o expeditie biciclistica. E prea frumos ca sa ratam asemenea locuri.

       Pentru cei care vor sa petreaca o vreme departe de zgomotul, poluarea si aglomeratia oraselor este o zona foarte potrivita. Atat printre livezile si fanetele din sate, cat si mai sus, in munte.

       Din punctul de vedere al cazarii oferte sunt destule prin satele de pe traseu, dar am vazut cateva pensiuni si catre munte.

       Un lucru important pentru cei carora le place muntele, pe aici se ajunge catre varfurile Moldoveanu si Vistea Mare.

In continuare las fotografiile sa va bucure ochii.

Lacul Invartita, acum inghetat

        Desi seara am petrecut-o in Curtea de Arges, a doua zi ne-am reintors in Musetesti, spre bucuria celui mic care a putut,  in sfarsit, sa se joace in voie in natura.

Terasamentul mocanitei

Terasamentul mocanitei

Terasamentul mocanitei

Biserica veche din 1808 (1818) in satul Musetesti

       Pe zi ce trece descopar ce tara frumoasa avem si cate locuri minunate stau pregatite sa le descoperim. Povestea asta m-a facut sa imi reamintesc frumoasa povestea a concediilor petrecute prin Bucovina si Ardeal, asa ca in scurt timp o sa continui istorisirile in seria "Primavara prin Romania".

Pana atunci, numai bina va doresc si calatorii placute!