Musatesti-Gruiu-Nucsoara-Poienarei 10-11.09.2017

Septembrie.

A venit toamna, sau…poate ca inca nu se grabeste. A venit, cu siguranta, concediul.

Pentru o saptamana ne-am relocate langa Curtea de Arges. Aveam in plan o urcare pe culmea Malita. Din pacate, din lipsa de parteneri , am fost obligat sa abandonez acest proiect.

Avand in vedere aceasta situatie neplacuta, impreuna cu un nepot, am ales sa facem o tura prin satele vecine, pe un traseu pe care vroiam sa ajung inca de acum cativa ani.

Am plecat din Musatesti pe terasamentul fostei cai ferate, dar dupa maxim doi kilometri am fost nevoiti sa iesim pe sosea. 

Drumul fusese inchis de localnici. Am mers cativa kilometri buni, pana cand am ajuns in Uleni. Aici am reusit sa scapam de asfalt iesind in stanga, catre Galesu. Dupa o urcare care m-a dat peste cap, am facut la dreapta , urmand sa coboram in Cosaci.

A fost coborare frumoasa pe ulitele pustii ale satului.

La capatul coborarii am iesit din nou in drumul judetean, pe care l-am urmat pana la iesirea din Bradetu.
Imediat ce am intrat pe drumul nemodernizat, a inceput si urcusul cel mai dur. Pietrisul mult de pe jos, amestecat cu nisip, in combinatie cu serpentinele, ne-au facut sa mergem destul de mult pe langa biciclete. 

Din fericire, am scapat destul de repede. Odata stabilizat terenul, am incalecat facand opriri numai pentru fotografii. Inainte de a intra in Gruiu ne planuisem sa ocolim satul prin partea nordica, insa, din cauza felului cum arata drumul am preferat sa mergem prin sat.

 Drumul urca in continuare, asa ca problemele mele au continuat. Era clar ca e ceva in neregula cu mine. Transpiram abundent, nu aveam forta sa urc, totul era pe dos. Sau, poate ca, tineretea partenerului impunea un ritm prea alert.

In sfarsit, am reusit sa ajungem si in Nuscoara, ocazie cu care am revenit pe sosea. Care sosea, in coborare fiind, ne-a facut sa uitam de planul initial, adica sa coboram in Slatina, tot pe forestier. Am facut o pauza, la lacul Invartita. Aici am zabovit ceva mai mult, am mancat, m-am schimbat, am facut multe fotografii, dar a trebit sa mai si plecam.

A urmat o coborare nebuna pe sosea, pana in Sboghitesti, dar nu inainte de a ne opri la un monument pe care l-am imortalizat.

Frumos, noroc ca drumul era liber. Am mai facut o scurta pauza la biserica din Corbi pentru fotografii.

Apoi am continuat pe sosea pana la virajul care dreapta catre Poienarei. Am facut o singura pauza la un izvor unde ne-am umplut bidoanele de apa.

Imediat ce am intrat pe drumul catre Poienrei am avut in fata un indicator care m-a ambitionat: urcare cu 16%. Pana cand panta nu s-a domolit nu m-am dat jos. Lungimea acestei bucati a fost undeva in jur de 1 kilometru. Parea ca imi revenisem, nu mai simteam moleseala din prima parte a zilei.

Dupa o pauza mai lunga, in care am bagat la ghiozdan, am plecat mai departe.

Aplicatia pe care urmaream track-ul ne anunta ca inca mai avem de urcat destul de mult. Drumul, totusi, era destul de plat, dar in scurt timp am dat peste un nou indicator: 12%. Ata ete. Satul este curat, ingrijit, cu privelisti frumoase, asa ca drumul a fost placut, imaginile ne-au distras atentia de la urcare. Imediat ce am iesit din sat s-a terminat si urcarea, dar si asfaltul.

Am mai facut o pauza pentru cateva fotografii

si am pornit la vale. Drumul de pamant batatorit, plin cu pietre ne-a facut sa coboram cu grija. A fost o coborare destul de abrupta si solicitanta, chiar daca nu foarte lunga. A existat un moment cand, din cauza bolovanilor, am preferat sa ma dau jos.

Odata cu intrarea in Uleni, am revenit pe drumul asfaltat si apoi pe judeteanul pe care am urcat iar de aici talpa pana acasa, cu revenirea pe aceeasi cale ferata. Cu 100 de metri inainte de finis era sa o patesc. Un cal era legat de gard si s-a apucat sa treaca pe calalta parte a drumului chiar cand treceam noi. Nu a lipsit mult ca funia cu care era legat sa se ridice chiar sub mine…

A fost o iesire scurta, frumoasa, dar cu mai mult asfalt decat mi-am dorit.

Ma bucur, totusi, ca am apucat sa fac traseul, din cauza ca de curand am citit un articol care spunea ca in toamna care a trecut vor demara lucrarile la asfaltarea drumului ce leaga Nucsoara de Bradetu. Un alt castig pentru cursieristi, dar o pierdere pentru iubitorii de mtb.

A doua zi am mai facut o plimbare scurta. Am vrut sa redescopar un drum pe care nu mai fusesem de cand, copil fiind, mergeam cu bunicii la adunat fanul. Am mers prin catunele satului, pe acelasi terasament de mocanita, descoperind locuri mirifice. Din pacate a trebuit sa ne intoarcem acasa destul de repede. Totusi, mi s-a deschis apetitul pentru explorarea vecinatatilor. Asta va fi o tura viitoare.

Return to heaven

La sfarsit de iulie, la insistentele partenerilor de plimbare , m-am reintors la Stana lui Burnei. Planul initial era sa urcam pe culmea Malita, dar ploile cazute cu cateva zile inainte au facut sa nu fie posibil, asa ca ne-am repliat si am urcat pe valea raului.

Eram curios cum este cu bicicleta functionala.

De aceasta data am fost 6, din care doua fete. A fost o tura cu ritm lejer. Data fiind viteza de urcare, am avut timp sa savurez in liniste peisajele, natura, plimbarea.

Daca prima data m-am chinuit sa urc, mergand de multe ori pe langa bicicleta, sau suferind de sete, acum am urcat numai pe bicicleta, iar consumul de apa si mancare s-a injumatatit.

Am gasit acelasi loc frumos, dar mult mai populat .Prima data erau sub 10 masini, acum erau insirate pe marginea drumului mult peste o suta. In zona stanii am gasit foarte multe corturi.

De altfel, pe parcursul drumului am vazut foarte multe locuri unde erau picnicuri sau zone de campare.

Tot din cauza ritmului scazut, am ajuns, din nou, sa intarziem. Dar a fost frumos.

De aceasta data am putut sa ma bucur de coborare. Geeeeeniiiiiaaaaaalaaaaaaaa!

Odata ajunsi la masini, ne-am bagat cu biclele in rau, apoi ne-am asezat la masa la pensiunea din apropiere.

De aceasta data am batut toate recordurile: am ajuns la ora 1:00. Noaptea! Noroc ca a doua zi era duminica.

Pe langa Vidraru

         O iesire cu intalniri nedorite.

         S-a petrecut la inceput de iulie. Locatia a fost pe langa Vidraru.

         De aceasta data am fost numai patru: eu, Sorin, Paul si Florin.

        Pe nepot l-am luat de acasa, apoi ne-am intalnit cu Sorin, urmand ca pe Florin sa il culegem de pe autostrada. Surpriza a fost la intalnirea cu Florin. Acesta a crezut ca facem o tura de asphalt, asa ca a veit pe cursiera. A hotarat ca daca nu poate face traseul, se va plimba pe asphalt, urmand sa ne vedem la sfarsitul turei. Din fericire a facut fata fara problem.

       Drumul a fost linistit, mai ales ca in urma cu un an s-a refacut covorul asfaltic intre Pitesti si Curtea de Arges. Singurele opriri au fost in Curtea de Arges pentru alimentarea particpantilor si o alta la putin timp pentru alta alimentare, de aceasta data a masinii.

       Am debarcat in parcarea  de dinaintea  tunelului care intra pe baraj, pozele  de rigoare si am inceput calatoria. 

         Prima parte a traseului, care merge pe langa baraj este rupta, tandari, praf sau cum vreti sa ii mai spuneti. Nu o recomand masinilor. Dar in scurt timp aveam sa parasim barajul virand la stanga spre Cabana Calugaritei, sau mai bine spus ce a mai ramas din ea.

         Drumul este in permanenta urcare, insa pe un forestier de o calitate buna. Importanta este natura si linistea care ne inconjura. Era un inceput frumos dupa aproape 10 kilometri de urcare continua a aparut si prima potiune de drum plat sau in coborare. Tot drumul pana sus am urcat numai prin padure, parca eram prin tunel.

         La scurt timp dupa intersectia cu drmul care ii ducea spre Cabana Cumpana pe trei dintre fostii parteneri cu care am fost la Stana lui Burnei, am avut parte de o privire de sus asupra unei poieni imense.

        Am reintrat in padure. Sus, jos, sus si cand am ajuns jos, intr-o vale laterala l-am vazut: Mos Martin era la masa. Am franat brusc, a ridicat capul si prêt de o fractiune de secunda ne-am privit in ochi. Eu déjà ma retrageam, asa ca nu cred ca a inteles ce se intampla. I-am oprit pe ceilalti trei, le-am spus cine se afla dupa coltul vaii si am inceput negocierile. Eram in fundul unei vai. Daca ne intorceam trebuia sa urcam, daca mergea,m inapoi trebuia sa urcam. In stanga era el, iar in dreapta rapa. Ama stat cateva inute, timp in care am si aruncat cateva petarde si, timid, ne-am facut curaj sa vedem daca ne mai asteapta dupa colt. Din fericire nu mai era. Ce facem? Pana la urma am hotarat sa ne continuam traseul, in scurt timp trebuia sa inceapa coborarea spre lac.

        Si tot mergeam si mergeam, dar nu se vedea nici urma de drum in dreapta. In graba noastra nu mai verificasem traseul pe telefon, combinat cu peisajele care ne tot furau ochii, am trecut de mult de acea iesire pe dreapta.

 Ne-am sfatuit, am mai mers inainte inca vreocativa kilometri in speranta ca vom reusi sa ajungem la drumul care sa ne scoata la Cumpana, insa la un moment dat am renuntat. Ca directie generala eram in urcare, desi am avut parte si de o coborare luuuuunga.

         Pana la urma am decis sa ne intoarcem si sa cautam drumul pe care trebuia sa apucam. Deal vale, deal vale si pana la urma am reusit sa gasim iesirea.

        Drumul era plin de iarba si, mai mult, din el se desprindeau alte trei. Am reusit s ail identificam pe cel correct, isa si acesta se desparte in alte doua dupa prima suta de metri. Cand intr-un final am reusirt s ail gasim pe cel corect, am constatat ca este plin de vegetatie, cel putin partea pe care o puteam vedea. Daca partea care urma o fi fost buna, teapa noastra. Am hotarat sa ne intoarcem pe drumul pe care am venit. Adica pe teren minat. Asta e. Galagie multa si poate avem noroc sa il speriem. Din fericire, nu ne-am mai intalnit, dar pe drum ii vedeam balegile proaspete.Sleiti de puteriam reusit sa ajungem in varf si a urmat o coborare nebuna pana la baraj, intrerupta de intalnirea cu un caine ciobanesc care a preferat sa ne ignore. Am continuat coborarea si am ajuns pe malul lacului. Stiam ca ne asteapta inca o urcare destul de grea, in conditiile in care eram destul de obositi, asa ca am mai facut opauza de odiha si poze.

          Apoi a urmat asaltul final pe acea portiune rupta. Intai am urcat, apoi pe coborare a trebuit sa ne punem frau la caluti, druml era prea rupt si riscam sa sarim direct in lac.

          Cand am ajuns la masina, era ora la care ar fi trebuit sa ajungem in Bucuresti. Am facut o pauza mai lunga, timp in cae ne-am revazut cu fostii parteneri care terminasera si ei tura.

        Inca o data am intarziat. Cel mai grav a fost ca am ajuns acasa la miezul noptii si la 4:30 m-am trezit ca sa plec la serviciu. La Slatina.

          A fost o tura frumoasa in care am strans peste 46 de kilometri.