Povestiri din calatorii, locuri frumoase, dar mai putin cunoscute, sfaturi de calatorie, diverse informatii utile/Travel stories, beautiful places, but lesser-known travel tips, various useful information
No, am ramas
dator cu iesirile din toamna tarzie. Astea au fost
mai degraba motiv de iesit la mici, la Gruiu.
Prima dintre ele
a fost cu plecare din Caciulati, am continuat prin Moara Vlasiei, apoi
Lipia si cap de linie la Gruiu. S-a intamplat
aproape de sfarsitul lui octombrie, cand, speram noi, adica je, MaC@
si doamna dansului, sa vedem un amestec unic de culori. Ne-a iesit
partial, adica ceva impresii frumoase am avut numai in padurea de
langa Manastirea Caldarusani si numai la intoarcere.
Am lasat masina
la o terasa din Caciulati. La stabilirea necesarului de diverse s-a
tinut cont de prognoza , adica soare si in jur de 17 grade –
rezultatul a fost ca am lasa bluzele mai groase in masina, plecand numai in tricou.
Prima parte imi
era necunoscuta, dar din Moara Vlasiei am recunoscut drumul. Era comun
cu iesirea din vara, cea pe cursiera.
La scurt timp dupa ce am virat stanga, spre Caldarusani, am avut primele moment
interesante. Primul a fost un tip care alerga de unul singur, al
doilea ceata deasa care nu era in program. Norocul meu a fost ca
Maria avea in rucssac o vesta care s-a dovedit de mare ajutor.
Pauze scurte pe
traseu, fara poze, dar scopul final era sa ajungem cat mai repede la
restaurantul pe care il tot auzeam laudat, adica in Gruiu. La
intrare chiar era specificat, grafic, ca este prietenos cu
bicilistii.
Pana aici nu prea
am avut chef de poze, din cauza cetii.
Mancarea s-a
dovedit a fi suuuuuper buna. Mici, cartofi taranesti,
carnati…..festin udat din plin cu bere (fara alcool).
Cat am stat noi
la mancare domnul Soare a binevoit sa isi faca aparitia. Am plecat pe
acelasi drum sperand sa putem sa facem si cateva fotografii. Si am
reusit.
Insa avea sa
urmeze inca o surpriza neplacuta. Dupa o lunga perioada am hotarat sa
iau cu mine camera foto. Insa, in padurea Caldarusani, am avut
surpriza neplacuta sa constat ca acumulatorii sunt terminati, asa ca
am reusit sa fac o singura fotograafie. Restul au fost facute tot cu
telefonul.
Au mai urmat alte
pauze pentru fotografii apoi directia masina. Unde ne astepta o alta
surpriza. Nu vroia sa porneasca. Bateria moarta. Am intrebat pe
cativa localnici de cabluri de current dar degeaba. Pan la urma a
plecat impinsa. Apoi tot drumul am auzit un sunet ciudat din zona
motorului.
Intr-un final am
reusit a ajungem acasa fara probleme, dar dupa o scurta pauza de
cumparaturi sportive.
Adica m-am intors intr-o zona in care am mai fost.
Planul initial a fost sa mergem la Pucioasa, pe traseul de concurs. Ne anuntasem trei ,dar, in seara de dinaintea plecarii,
Marius a renuntat. Am ramas doar eu cu MaC®.
In dimineata plecarii, cat timp am urcat biclele pe masina, am
hotarat sa alegem un traseu mai aproape de casa, si, poate mai usor.
Asta era in capul nostru, realitatea dovedindu-se cu totul alta. Asa
ca i-am propus sa mergem intr-o zona in care el nu mai calcase, dar
pe care o stiam de la o tura anterioara. Asa ca am hotarat sa mergem
panga Plopeni, pe traseul concursului Livada cu ciresi, organizat de
cei de la Riders Club.
Am lasat masina in Paulesti, foarte aproape de punctul de start al
concursului.
Nu sunt prea multe de povestit. Tot traseul este prin padure, doar o
mica portiune, aproape de final, trecand printr-un sat, Gageni.
Asadar, trebuie sa fiti pregatiti cu apa si mancare.
Traseul a debutat prin livezile de peri, nu de ciresi, dintre
Paulesti si Cocosesti, pe un drum de pamant, dar am avut parte de o
prima ratacire, marcajele nemaifiind atat de vizibile, dar si din
cauza peisajelor care iti fura gandurile. Urcari si coborari
frumoase, uneori grele, iar la iesirea din padure, catre valea
Teleajenului, o coborare cam nasoala.
Initial am urmat poteca
vizibila, dar gresita.
Ne-am intors pana am regasit traseul. Urma o
coborare pe valea unui torent, printer bolovani. Am preferat sa stau
cuminte. Odata coborati, langa albia Teleajenului, ne-a luat in
primire un dulau de la o stana din apropiere, insa s-a dovedit ca
vroia ceva de mancare. A stat sa il mangaiem, a mancat si am dat
peste un ciclist stabilit cu cortul. Venise sa adune catina. Am
profitat de ocazie, am mancat, am cules cateva boabe de catina si am
plecat. Marcajele nu se mai vedeau, asa ca am ratat drumul. Ne-am
reorientat si am reusit sa gasim drumul corect. Cu aceasta ocazie am
constatat ca urma sa lucram la roata din spate, la bicicleta mea. O
ramura plina de spini isi gasise sa isi faca de lucru chiar in
cauciucul meu. Fiind tare, am continuat si am intrat in padure. A
reinceput urcarea, pe o poteca de pamant, cu destul de multe pietre,
asa ca o buna portiune am mers pe langa. Gadgeturile colegului ne
spuneau ca urcam cu 23%.
Ajunsi in varf am hotarat sa facem pana, ocazie cu care am constatat
ca aveam doua gauri. In acest timp furnicile vroiau sa ia in
stapanire rucsacul meu.
Am plecat mai departe si am dat peste o coborare in cap. Scurta, dar
periculoasa, insa Mac a facut-o calare.
Imediat a urmat o urcare pe
un drum in lucru. Luuunga si abrupta. Am continuat o vreme pe teren
drept, suficient sa ne recaptam fortele.
Si a venit. Data trecuta cand fusesem pe aceste meleaguri, am parcus
o portiune in urcare despre care gandeam ca ar fi genial la coborare.
De aceasta data a fost in directia corecta. O coborare superba,
lunga, viraje, numai prin padure. GENIAL. Pentru coboorarea asta, dar
nu numai, imi dorisem sa revin. Mai vreau inca o data, cel putin.
La capatul coborarii am revenit pe malul Teleajenului, in apropiere
de Boldesti-Scaeni. In aceasta portiune Mac®
era sa o pateasca rau.
A luat in plin un ciot, insa a scapat
cu sperietura.
Am continuat si in scurt timp am avut parte de o noua urcare. Pe un
drum cu sleauri, insa am descoperit ca traseul urca pe mal si
continua frumos printre copaci. Cand am crezut ca am scapat, a
inceput o urcare care ne-a stors. Am facut o pauza, dar am constatat
ca inca avem de urcat. Am reusit.
Rasplata avea sa apara curand. Am avut parte de o coborare superba pe
o potecuta printe livezi, dupa care ne-am hotarat sa intram in Gageni
pentru o prima pauza de bere, meritata, spunem noi.
Am facut o pauza mai lunga, am si mancat si am luat cu asalt ultima
urcare. Am revenit pe drumurile de pamant si am facut urcarea printre
livezile care populeaza dealurile din jur.
La jumatatea urcarii am facut pauza (stiam de la plecare ca o voi
face) pentru cateva fotografii cu panorama care avea in fundal
muntii.
Am plecat mai departe si, foarte aproape de final, la iesirea din
padure am avut parte de o coborare in viteza.
Ajunsi la masina am constatat ca ajungem prea devreme acasa, asa ca
am hotarat sa ne urcam iarasi pe caluti, dupa ce am lasat bagajele in
masina, si am pornit in cautarea unui stabiliment propice pentru a
scurge in noi un suc de hamei. Gasit, rezolvat problema si retur la
masina, apoi directia casa.
Cei care nu au vrut sa mearga au ce regreta. A fost fain.
A venit toamna, sau…poate ca inca nu se grabeste. A venit, cu
siguranta, concediul.
Pentru o saptamana ne-am relocate langa Curtea de Arges. Aveam in plan
o urcare pe culmea Malita. Din pacate, din lipsa de parteneri , am
fost obligat sa abandonez acest proiect.
Avand in vedere aceasta situatie neplacuta, impreuna cu un nepot, am
ales sa facem o tura prin satele vecine, pe un traseu pe care vroiam
sa ajung inca de acum cativa ani.
Am plecat din Musatesti pe terasamentul fostei cai ferate, dar dupa
maxim doi kilometri am fost nevoiti sa iesim pe sosea.
Drumul fusese
inchis de localnici. Am mers cativa kilometri buni, pana cand am
ajuns in Uleni. Aici am reusit sa scapam de asfalt iesind in stanga, catre Galesu. Dupa o urcare care m-a dat peste cap, am facut la
dreapta , urmand sa coboram in Cosaci.
A fost coborare frumoasa pe
ulitele pustii ale satului.
La capatul coborarii am iesit din nou in
drumul judetean, pe care l-am urmat pana la iesirea din Bradetu. Imediat ce am intrat pe drumul nemodernizat, a inceput si urcusul cel
mai dur. Pietrisul mult de pe jos, amestecat cu nisip, in combinatie
cu serpentinele, ne-au facut sa mergem destul de mult pe langa
biciclete.
Din fericire, am scapat destul de repede. Odata stabilizat
terenul, am incalecat facand opriri numai pentru fotografii. Inainte
de a intra in Gruiu ne planuisem sa ocolim satul prin partea nordica,
insa, din cauza felului cum arata drumul am preferat sa mergem prin
sat.
Drumul urca in continuare, asa ca problemele mele au continuat.
Era clar ca e ceva in neregula cu mine. Transpiram abundent, nu aveam
forta sa urc, totul era pe dos. Sau, poate ca, tineretea partenerului
impunea un ritm prea alert.
In sfarsit, am reusit sa ajungem si in Nuscoara, ocazie cu care am
revenit pe sosea. Care sosea, in coborare fiind, ne-a facut sa uitam de
planul initial, adica sa coboram in Slatina, tot pe forestier. Am
facut o pauza, la lacul Invartita. Aici am zabovit ceva mai mult, am
mancat, m-am schimbat, am facut multe fotografii, dar a trebit sa mai
si plecam.
A urmat o coborare nebuna pe sosea, pana in Sboghitesti, dar nu inainte de a ne opri la un monument pe care l-am imortalizat.
Frumos, noroc ca drumul era liber. Am mai facut o scurta pauza la biserica din Corbi pentru fotografii.
Apoi am continuat pe sosea pana la virajul care dreapta catre
Poienarei. Am facut o singura pauza la un izvor unde ne-am umplut
bidoanele de apa.
Imediat ce am intrat pe drumul catre Poienrei am avut in fata un
indicator care m-a ambitionat: urcare cu 16%. Pana cand panta nu s-a
domolit nu m-am dat jos. Lungimea acestei bucati a fost undeva in
jur de 1 kilometru. Parea ca imi revenisem, nu mai simteam moleseala
din prima parte a zilei.
Dupa o pauza mai lunga, in care am bagat la ghiozdan, am plecat mai
departe.
Aplicatia pe care urmaream track-ul ne anunta ca inca mai
avem de urcat destul de mult. Drumul, totusi, era destul de plat, dar
in scurt timp am dat peste un nou indicator: 12%. Ata ete. Satul
este curat, ingrijit, cu privelisti frumoase, asa ca drumul a fost
placut, imaginile ne-au distras atentia de la urcare. Imediat ce am
iesit din sat s-a terminat si urcarea, dar si asfaltul.
Am mai facut o pauza pentru cateva fotografii
si am pornit la vale. Drumul de pamant batatorit, plin cu pietre ne-a
facut sa coboram cu grija. A fost o coborare destul de abrupta si
solicitanta, chiar daca nu foarte lunga. A existat un moment cand,
din cauza bolovanilor, am preferat sa ma dau jos.
Odata cu intrarea in Uleni, am revenit pe drumul asfaltat si apoi pe
judeteanul pe care am urcat iar de aici talpa pana acasa, cu
revenirea pe aceeasi cale ferata. Cu 100 de metri inainte de finis
era sa o patesc. Un cal era legat de gard si s-a apucat sa treaca pe
calalta parte a drumului chiar cand treceam noi. Nu a lipsit mult ca
funia cu care era legat sa se ridice chiar sub mine…
A fost o iesire scurta, frumoasa, dar cu mai mult asfalt decat mi-am
dorit.
Ma bucur, totusi, ca am apucat sa fac traseul, din cauza ca de curand
am citit un articol care spunea ca in toamna care a trecut vor demara
lucrarile la asfaltarea drumului ce leaga Nucsoara de Bradetu. Un alt
castig pentru cursieristi, dar o pierdere pentru iubitorii de mtb.
A doua zi am mai facut o plimbare scurta. Am vrut sa redescopar un
drum pe care nu mai fusesem de cand, copil fiind, mergeam cu bunicii
la adunat fanul. Am mers prin catunele satului, pe acelasi terasament
de mocanita, descoperind locuri mirifice. Din pacate a trebuit sa ne
intoarcem acasa destul de repede. Totusi, mi s-a deschis apetitul
pentru explorarea vecinatatilor. Asta va fi o tura viitoare.