Se afișează postările cu eticheta Bicicleta. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Bicicleta. Afișați toate postările

marți, 13 februarie 2018

Return to heaven



La sfarsit de iulie, la insistentele partenerilor de plimbare , m-am reintors la Stana lui Burnei. Planul initial era sa urcam pe culmea Malita, dar ploile cazute cu cateva zile inainte au facut sa nu fie posibil, asa ca ne-am repliat si am urcat pe valea raului.
Eram curios cum este cu bicicleta functionala.
De aceasta data am fost 6, din care doua fete. A fost o tura cu ritm lejer. Data fiind viteza de urcare, am avut timp sa savurez in liniste peisajele, natura, plimbarea.













Daca prima data m-am chinuit sa urc, mergand de multe ori pe langa bicicleta, sau suferind de sete, acum am urcat numai pe bicicleta, iar consumul de apa si mancare s-a injumatatit.
Am gasit acelasi loc frumos, dar mult mai populat .Prima data erau sub 10 masini, acum erau insirate pe marginea drumului mult peste o suta. In zona stanii am gasit foarte multe corturi.










De altfel, pe parcursul drumului am vazut foarte multe locuri unde erau picnicuri sau zone de campare.






Tot din cauza ritmului scazut, am ajuns, din nou, sa intarziem. Dar a fost frumos.
De aceasta data am putut sa ma bucur de coborare. Geeeeeniiiiiaaaaaalaaaaaaaa!

Odata ajunsi la masini, ne-am bagat cu biclele in rau, apoi ne-am asezat la masa la pensiunea din apropiere.
De aceasta data am batut toate recordurile: am ajuns la ora 1:00. Noaptea! Noroc ca a doua zi era duminica.

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Prima iesire la munte in 2016

Salutare!

     Asa cum reiese inca din titlu, a venit si momentul asteptat de multa vreme. Am reusit sa ajung la munte, chiar la inceputul toamnei.
         Povestea s-a intamplat la inceput de septembrie.
Impreuna cu partenerul de tura am plecat dis de dimineata in directia Campina. Traseul nu era inca definitiv, asa ca, in masina, am hotarat sa pornim spre Sotrile. Pana sa pornim la drum, cat timp am pregatit calutii, am si bagat la ghiozdan ceva combustibil adus de acasa.
     Distractia a inceput cu o urcare serioasa si destul de lunga prin padure. La.un moment dat, prin sparturile dintre copaci am avut o panorama asupra vaii Doftanei. Deci, pauza si fotografiile de rigoare





      Am plecat mai departe, iar in Șotrile am facut si o pauza, pana aici am avut parte de urcare aproape continua, iar conditia fizica nu prea era atat de buna.


      Desi vroiam sa ne odihnim, am primit o solicitare mai putin obisnuita: sa ajutam la mutatul unei custi in care se afla o "fiara". Fiara avea 120 kg. A trebuit sa urcam cusca dintr-o vale pana in duba care ne astepta in strada. Deci am tras si de "fiare".
       Dupa o inghetata si o mica ciocolata am purces din nou la drum. Directia Breaza. Insa, pana acolo mai aveam de trecut doua urcari care au scos sufletul din noi. Insa privelistile meritau. Prima dintre ele a fost chiar la iesirea din Șotrile. Am mai facut insa o sesiune foto in timp ce vorbeam cu un vacar ce incerca sa ne faca harta zonei.


     Insa ne astepta o coborare frumoasa pana in Plaiu Cornului. Totusi, ca sa ajungem in DN1, mai aveam de facut o urcare grea. In varf am facut din nou o pauza pentru fotografii, dar si pentru a manca ceva.






        Din varful ultimei urcari si pana in DN1 am avut parte de o coborare super pe o straduta ingusta, printr-un cartier ce se anunta (indicatorul de la intrarea in zona caselor) a fi in componenta orasului Breaza, pe harta aparand ca fiind Nistoresti.
    La sfarșitul coborarii am infruntat momentul mai neplacut al turei: intalnirea cu DN1. In mod normal, trebuia sa mergem cam 4 kilometri pana la un pod care sa ne treaca peste Prahova. Dupa linistea avuta, timp de cateva ore, imaginati cum am fost loviti de zgomotul infernal de pe acest drum.
      O prima incercare a fost podul de cale ferata, dar, desi avea si o pasarela pietonala, nu a fost posibil sa ajungem la el. Din fericire, dupa cateva minute, a aparut o punte suspendata care ne-a ajutat sa scurtam drumul si sa scapam de zgomotul nebun facut de masini.


       In sfarsit, aveam liniste. De aici am luat directia Breaza, insa am evitat centrul, virand la dreapta catre Surdesti.



   Am savurat o noua coborare, care era sa ne faca probleme, din cauza animalelor lasate libere pe marginea drumului.
        Acum ne astepta o urcare, nu foarte lunga, dar intensa. Partea buna a fost ca ne-a oferit o priveliste frumoasa a vaii si dealurilor din imprejurimi.
      Am coborat in Ocna de jos, ocazie cu care am avut de ales: vestita urcare catre Sultanu sau coborare pe firul vaii catre Provita. Dupa analiza timpului, dar si a starii fizice, am hotarat sa coboram in Provița. A fost o bucata de drum foarte linistita printr-o zona pitoreasca. Am mers numai pe firul vaii pe un drum asfaltat, chiar daca ingust, tot ce se auzea fiind susurul apei sau pasarile. Cred ca a fost cea mai frumoasa zona prin care am trecut in aceasta tura. Liniste, aer curat, casute vechi, civilizatia aproape ca lipsea, nu s eauzea nici muzica, fantani pe marginea drumului, adica toate ingredientele unui loc in cate sa te pierzi de lumea inconjuratoare, numai tu si gandurile. Cu siguranta voi reveniin aceasta zona. Am facut o singura pauza, in Valea Bradului, pentru a reumple bidoanele cu apa si a manca ceva. Trageam de timp, parca nu mai vroiam sa plecam mai departe. Foarte rar am simtit asa ceva.
      Insa totul s-a terminat odata cu intrarea in Provița de Sus. A nu se intelege ceva rau. Este o localitate foarte curata, linistita, dar se vede apropierea de civilizatie.



      Am continuat catre Provița de Jos unde urma ultimul hop: inca un deal de urcat. La poalele acestuia am facut o pauza mai lunga, oboseala isi spunea cuvantul. Am mancat ne-am odihnit si pana la urma ne-am facut curaj. Cu greu am ajuns in varf. De aici puteam vedea destinatia finala: Câmpina. A urmat o coborare geniala. Franele s-au incins incat a inceput sa se simta mirosul de metal fierbinte.


         Am traversat orasul si am revenit la masina. Fiind duminica, ne asteptam ca la intrarea in Bucuresti sa fie aglomerat, asa ca am parasit DN1 si am intrat pe drumul care trece prin Buftea. Liber, putin valurit in anumite zone, sate destul de multe, dar,tragand linie, e o varianta estul de buna pentru evitarea aglomeratiei din zona Baneasa.
A fost o prima tura foarte reusita.
Au urmat si altele, dar voi reveni in postarile urmatoare.

marți, 11 octombrie 2016

O prima iesire cu bicicleta

Bine v-am regasit.

     Asa cum spuneam, la sfarsitul ultimei povesti, voi continua cu relatari de bicicleala.
       Dupa o lunga pauza, cauzata de diverse probleme, cam prin luna iulie, am reusit sa scot bicicleta din casa.
     In primele saptamani nu am iesit din oras din cauza lipsei unui partener. Totusi, pana la urma, am reusit sa gasesc un coleg cu care am plecat la o tura pe digul Oltului. Am avut parte de aer curat, dupa atatea gaze de esapament.
      Nu sunt prea multe de spus, durata fiind de circa o ora. Totusi, cateva cuvinte se gasesc.
     Dupa ce am trecut podul peste Olt, am apucat in amonte. Diferit fata de acum doi ani, de aceasta data am mers numai pe dig printr-un tunel de vegetatie. Colegul a reusit sa agate si un rug cu mana, asa ca a ajuns acasa plin de zgarieturi.
     Am urcat pe dig pana la Arcesti, iar de aici ne-am intors pe asfalt, data fiind ora destul de tarzie.
      Ceva merita mentionat: apusul superb si sesiunea foto de pe baraj.







luni, 25 iulie 2016

Din nou, Mușătești

Salutare!
A trecut si miniconcediul. Din lipsa de colegi am renuntat la tura pe care o propusesem pe forumuri. Insa tot am avut parte de o plimbare prin linistea padurii. A fost o iesire scurta dar placuta.
Locatia a fost Musatesti, loc din care am mai plecat si alta data. Cu aceasta ocazie am revazut un loc frumos de care nu am mai amintit pe acest blog. Este vorba de Manastirea Robaia, ascunsa in padurile de langa sat.
Pentru aceasta iesire am reusit sa scapam de drumurile mari, alegand sa mergem pe un drum paralel cu judetenul, pe terasamentul unei foste cai ferate. O portiune din acest drum este asfaltat, asa ca a trebuit sa fim atenti si la masinile care mai treceau (goneau) uneori. Drumul fiind foarte ingust, se puteau petrece lucruri destul de urate. Din fericire, cu exceptia unui "destept" care gonea un SUV ca pe mosia lui, si care ne-a umplut de praf, nu am avut probleme.
A fost o iesire la plimbare cu pauze lungi si dese, adunat mure, selfie-uri, relaxare.

Data e aiurea, asa ca nu luati in calcul😁
A fost o iesire care a redeschis pofta de natura.
Cu aceasta ocazie am redescoperit valea paraului Robaia, cu finalitatea la Manastirea Robaia, unde nu am mai ajuns de cativa ani. Locuri frumoase, liniste, natura, aer curat. Un loc care merita vizitat.
In postarea viitoare voi povesti, cu foarte multe poze, pe unde ne-am mai plimbat. A fost un miniconcediu reusit, reusind sa ne rupem pentru cateva zile de galagia oraselor.
Pana atunci, toate cele bune!

marți, 29 septembrie 2015

Un sfarsit de saptamana mai ciudat

Gata!

      S-a intamplat. Am avut parte de prima bicicleala serioasa din acest an.Unde?  La Dambovicioara, ca de obicei. Am pornit la drum inca de joi pentru a putea avea la dispozitie trei zile pline.
     Ca o informatie utila mentionez faptul ca intre Pitesti si Campulung se lucreaza intens la largirea drumului, asa ca se sta la nu mai putin decat 10 semafoare. Cel putin stim ca in curand vom putea circula omeneste pe aceasta portiune.
      Prima zi a fost leneveala curata, ceva activitati administrative (adunat si taiat lemne pentru gratar) si pregatit gratarul, in vreme ce asteptam primii coechipieri pentru tura de a doua zi, ceilalti venind in dimineata plecarii.
      Pana la urma am fost cinci. Cum mie imi revenise sarcina stabilirii traseului, am ales ca in ziua de sambata sa mergem spre barajul Pecineagu, chiar daca traseul era mai lung cu 30 de kilometri decat varianta a doua, asta pentru ca parea mai usor accesibil decat celalalt care trecea peste munte.
    La plecare a fost cald si bine, speram sa ramana asa toata ziua. Dupa ce am tremurat putin la coborarea prin chei, am facut o paua pentru fotografii la intrarea pe drumul catre Satic si mai departe spre baraj. A urmat o alta pauza pe barajul de la Satic unde am gasit si nelipsitele fragute. 



       Cu aceasta ocazie am facut cunostinta cu un alt grup de biciclisti iubitori de munte, grup cu care putin mai tarziu aveam sa impartim oarece adaposturi contra ploii, care nu a intarziat sa apara. 


     Printre reprize de ploaie am strecurat etape de odihna fortata sau fotografii.





      
       Profitand de ferestrele ploii am ajuns pana la circa 7-8 kilometri de baraj. Partenerii de drum din celalat grup se indepartase binisor. Pe masura ce inaintam am putut constata cu ingrijorare cum cerul se face negru. In plus doi colegi de pasiune care coborau vijelios ne-au spus sa facem stanga imprejur ca vine potopul. Cu strangere de inima a trebuit sa acceptam ca nu vom vedea barajul astazi asa ca am luat usurel drumul inapoi. Ne-a prins din urma ploaia, asa ca nu am regretat decizia. Am facut o noua pauza pe barajul de la Satic pentru o scurta masa si de aici inapoi la pensiune. 








      Bineinteles ca odata ajunsi la locul de pornire am avut parte foarte curand de soare. Asa a fost sa fie.
    Pentru a doua zi nu aveam planuri prea clare, nu stiam daca voi lenevi sau voi mai pleca la plimbare. Doi dintre parteneri vroiau o iesire scurta iar ceilalti doi erau hotarati sa stea la plaja. Pana la urma am decis sa facem o iesire scurta pe valea Dambovicioarei si sa ne intoarcem pe acelasi drum in functie de cum vor sta cu timpul coechipierii. 




       Ajunsi la cabana Brusturet ne-am reintalnit si cu partenerii care au preferat plaja. Dupa un schimb de vorbe am luat in piept si ultima bucata pe care o parcursesem in urma cu doi ani. Asa cum imi aminteam, panta s-a ascutit imediat ce am trecut de bariera ce restrictioneaza traficul auto. In acelasi timp ne simteam intr-o alta lume. 




      Totodata si drumul devine mai greu accesibil, asta din cauza pietrelor tot mai mari si mai instabile. La un moment dat a trebuit sa coboram de pe cai si sa o luam la picior. Doi calatori pe propriile picioare ne-au incurajat sa mergem inainte pentru ca portiunea urata avea sa dispara dupa circa un kilometru, iar peisajele sunt senzationale.




          Dupa o scurta pauza am apornit mai departe si drumul a redevenit ciclabil.




       Insa, pe masura ce inaintam am constatat ca nu ne puteam intoarce din cauza, probabil ati ghicit, ploii care statea amenintatoare deasupra vaii. Avand in vedere ca eram foarte aproape de intersectia cu drumul ce trece peste munte catre Sirnea, iar cerul in acea parte era senin, am hotarat sa facem un mic ocol pana cand se mai potoleste ploaia.


        Deja printre copaci puteam vedea de aproape crestele Pietrei Craiului pe care le admiram din Ciocanu.






        Drumul ne imbia sa mergem inainte pe traseul pe care il desenasem acasa, prin Magura, insa am lasat aceasta posibilitate pentru viitoarea iesire. Drumul pana in creadta a fost destil de bun, dar oboseala ne dadea semne mai putin placute, asta pentru ca fortasem mai mult decat trebuie in zona cu bolovani, dar ploaia din spate nu prea ne daduse de ales.
       Peisajele faine si linistea padurii ne-au ajutat sa trecem mai usor peste oboseala si imediat ce am trecut creasta rabdarea ne-a fost rasplatita cu imagini de vis.














       Drumul de coborare era imbietor dar din cauza unei probleme la picior a  colegei de drum a trebuit ca o portiune sa coboram pe picioare. Ocazie cu care am mai cules ceva fructe de sezon. 












      Pana la urma ne-am facut curaj si am incalecat. Am ajuns in Sirnea iar de aici drumul era cunoscut. Cel putin pentru mine. Insa, deasupra Dambovicioarei inca mai staruiau nori negri. Ne-am facut curaj si am urcat in Ciocanu unde aveam sa constatam ca ne expunem riscului de ploaie, asa ca am preferat sa stam imbracati cu hainele impermeabile.







       A urmat coborarea faina din Ciocanu spre Dambocicioara pe care de aceasta data am facut-o mult mai relaxat decat anul trecut. Senzatiile au fost mult mai placute si se cer repetate.
      Am aflat ca la pensiune plouase destul de tare, asa ca alegerea de a trece muntele in Sirnea a fost una inspirata, mai ales ca am avut parte de mult soare.
      Tragand linie, a fost o iesire interesanta care deschide apetitul pentru noi plimbari in zona, mai ales ca restantele ma macina (Pecineagu).
      Ceea ce este interesant este ca desi a fost prima iesire, am tinut destul de bine la efort.
      Concluzia acestor zile este ca voi reveni in zona.
Fotografii: Daniel Mihai Florea, Catalin si Anca Chiriac.
      Pana la urmatoarea intalnire va doresc numai bine.