Cu bicicleta prin imprejurimi

        Despre  România cea plină de obiective interesante, se vorbește pe net în multe locuri. În unele de bine, în altele de rău,  important este ca se vorbește  Dar partea interesantă este că prea puțini vorbesc despre locuri mai puțin cunoscute, sau chiar locuri din jurul casei. Sunt curios câți dintre noi au făcut experimentul pe care l-am făcut eu în ultima vreme. Deși sunt născut în Curtea de Argeș,  locuiesc de 11 ani în Slatina. Până anul acesta nu prea am ieșit să cunosc împrejurimile orașului. De ce? Nu știu. Sunt curios câți dintre noi au încercat să iasă la o plimbare în jurul localităților de baștină.  Pariez că am descoperi foarte multe locuri interesante, cu povesti ascunse, știute doar de localnici.

       Concret, de câteva săptămâni,  imediat după ce am trecut de perioada de convalescență,  am început să fug tot mai des la țară pentru a îmi satisface noua pasiune: bicicleta. Nu sunt un super profesionist  dar mă plimb și văd locuri frumoase, pe care altfel nu le-aș fi descoperit, pentru simplul motiv că nu sunt în drumul obișnuit  sau sunt destul de greu accesibile.

      Săptămâna trecută, împreună cu un prieten, am  plecat la o plimbare prin satele vecine. Drumul liber, fără probleme.Deși credeam că va fi o simplă tură cu bicicleta, s-a dovedit a fi mult mai interesant.

      În primii kilometri, Ibănești, Vânești, Căzănești și până la Cucuieți, am avut parte doar de asfalt, destul de drept terenul, chiar dacă este cam plin de gropi (nu se putea altfel). La Cucuieți am făcut dreapta pe un drum pietruit, cu o trecere printr-o gârlă secată, deși se putea trece și pe o punte de lemn, dar nu am avut incredere că ne va ține cu bicicletele, așa că am evitat. Am intrat într-o zonă pe care nu o cunoșteam  iar la intrare a apărut și prima oprire pentru fotografii. Motivul: o bisericuță frumoasă, care parcă era adusă aici de prin alte locuri.

      Totul în jur era atât de liniștit, nu vedeai nimic în jur care să te deranjeze, parcă eram într o altă lume, uitasem cu totul de gălăgia orașului.

      Am plecat mai departe, și am reușit într-un final să vedem și câțiva oameni, deci satul nu era chiar părăsit.

      După câteva sute de metri de urcare ușoară  dar lungă, ne-am reîntors pe asfalt, direct într-o pantă urâtă, nu neapărat exagerat de aplecată, dar foarte lungă. Cel puțin pentru niște amatori ca noi. M-am ambiționat și am reușit să o urc fără a mă da jos din șa. Când în sfârșit am ajuns în vârf, un sentiment foarte plăcut m-a cuprins, să nu uităm că prima dată m-am urcat pe bicicletă în urmă cu un an, iar în acest an, din cauza unei operații, nu m-am urcat pe bicicletă timp de trei luni.

    Mai departe, drumul a fost lejer, doar vreo două pante destul de scurte care nu ne-au pus probleme deosebite, și uite așa am trecut, parcă zburând  prin Valea Fetei, Verguleasa și am ajuns la punctul în care trebuia să ne întoarcem: Poganu. Aici am făcut o pauză de hidratare și am făcut plinul cu apa de izvor, reeeeeece.

      Aveam în față mai multe opțiuni și nu știam pe care să o alegem: prima dintre ele, și cea mai ușoară, întrucât aveam mai mult de coborât, era să ne întoarcem pe același drum, o a doua ne ducea peste un deal destul de abrupt, cu câteva porțiuni destul de distruse, iar pe alocuri și piatră cubică. În cea de a doua variantă aveam să ajungem în Otești și apoi se închidea bucla prin Cungrea. După câteva minute de stat la bârfă cu un localnic, am hotărât: ne vom întoarce peste deal, prin pădure. Ne-am făcut curaj, și hai la drum.

      Încă de la început am luat panta în piept. Destul de mare pentru noi, dar am împărțit o în mai multe etape, întrucât aveam prea multe ocazii de a face fotografii.

     În depărtare se vede Oltul:

      După ce am reușit în sfârșit să urcăm dealul, aveam în față o câmpie lipsită în totalitate de orice priveliste. Nu-i bai, știam din trecerile cu mașina că ceva mai departe urma să intrăm într-o zonă de pădure. 

        Nu a trebuit să pedalăm prea mult până am trecut de câmpia neatrăgătoare, plictisitoare și iată că în față ne apare imaginea plăcută a pădurii  Însă, odată cu intrarea în pădure a început o pantă nu extraordinar de mare, dar foarte lungă, iar asta a scos sufletul din noi. Însă a meritat din plin aerul curat pe care l-am  respirat, liniștea care ne înconjura, mirosul de pădure...

       După ce am reușit să urcăm în vârful dealului, la scurt timp, am avut parte de o coborâre furtunoasă. Deși oficial e drum județean,  mai degrabă pare un drum forestier, sau ceva de genul. De ce? Ne-a întrebuințat serios întrucât este un drum de piatră cubică, dar care parcă a trecut prin bombardament, dar a dat un farmec aparte coborârii, a făcut să fie mai apropiată senzația de o coborâre printre rădăcinile copacilor.

       După revenirea pe asfalt, am mai făcut o scurtă pauză la una dintre fântânile de pe marginea drumului, apoi după alte câteva minute eram în fața porții, cu respirația sacadată, dar foarte mulțumiți de evadare. 

    Concluzia este că nu trebuie să mergem neapărat foarte departe prin lumea largă, sau chiar prin străinătățuri, putem întâlni multe lucruri frumoase, interesante, chiar lângă noi. Dar, din păcate  de obicei considerăm că cei care spun că avem o țară frumoasă sunt niște amărășteni care nu sunt capabili să vadă minunățiile Albenei sau Nisipurile de Aur. Din fericire, chiar avem o țară foarte frumoasă, păcat că nu știm să o apreciem. O spun din proprie experiență  nu doar din plimbarea din aceasta primăvară,  pe care am povestit-o în primele episoade, nicidecum, asta este doar una dintre mai multe plimbări prin Europa.  Dar despre acestea veți citi mai târziu.  Așa că, bucurați-vă de locurile pe care le avem lângă noi, să nu ne mai batem joc de ele aruncând gunoaiele pe unde apucăm, lăsând cărbunii de la grătar în mijlocul pădurii,  scrijelind copacii. În Italia, am văzut în multe locuri un mesaj care se potrivește foarte bine oriunde, dar mai ales României  Lasă acest loc cel putin așa cum l-ai găsit, sau cum ai vrea să îl găsești.

      Deci: bucurați-vă că încă mai avem o țară destul de verde, puține țări se mai pot lăuda cu ce avem noi. Ieșiți în natură și respirați aer curat, nu gaze de eșapament.

Bike route 1876653 - powered by Bikemap 

Primăvară prin România - primul episod

Bine v-am regăsit.

      Așa cum am promis, revin cu povestea unuia din concediile de anul trecut.

     M-am hotărât să vă povestesc prima dată despre cel petrecut în luna mai, acesta mi-a rămas la suflet, cred ca, unul dintre primele motive fiind natura ce renăștea  A avut un farmec aparte, nu știu de ce, poate din cauză că am plecat, pentru prima dată într-un concediu, fără a avea un itinerariu bine stabilit dinainte, sau poate din cauza că era prima dată când plecam într-un tur de țară, poate, cine știe de ce?

     Am plecat undeva în a doua jumătate a lunii mai, fără a ști pe unde vom dormi, unde vom sta să ne potolim foamea, sau alte lucruri la care te gândești de obicei înaintea plecării, dar nu și de această dată. Urma să stabilim pe parcurs toate aceste detalii, aveam la dispoziție aproape două săptămâni în care să ne plimbăm pe unde ne tăia capul și vedeam cu ochii. În felul acesta nu eram legați de date, cazări sau orice altceva. Tot ce ne-am propus a fost să stăm într-un loc atât timp cât ne simțeam bine, fără a ne plictisi.

Prima zi

Slatina - Sighișoara   280 km

       Iată-ne la drum: am pornit pe valea Oltului, având ca țintă pentru prima noapte Sighișoara,  unde ne propusesem pentru început doar o noapte.

       Eu nu mai avusesem parte de concediu de vreo doi ani, așa că vă imaginați ce sentimente am trăit când, pe valea Oltului, am văzut cum natura tocmai prindea viață. Totul era verde, acel verde crud, plin de viață, care iți dă bucuria de a trăi, te revigorează instantaneu.

       O prima oprire am avut-o în Râmnicu Vâlcea. Trebuie să spun că niciodată nu am putut să mă simt bine în orașul acesta. Deși este un oraș de la poalele munților,  nu știu de ce, dar mereu am avut senzația că mă sufoc, prea mult beton, aglomerație.  Nu prea am reușit să văd multe spații verzi. Nu trebuie să luați acestea ca fiind literă de lege, e părerea mea personală și atât, nimic mai mult. Străzile sunt foarte aglomerate, parcările parcă ar fi doar pentru localnici, peste tot scrie că sunt rezervate, ca turist nu găsești decât foarte greu un loc de parcare, poate doar în parcarea de lângă mall (contra cost - ciudat). Dar, poate că de vină sunt edilii care nu sunt capabili să sistematizeze traficul, nu știu, asta e, nu mi-a plăcut și pace.

     Însă, după ceva timp, a apărut și prima oprire pentru peisaj și aer curat: Imediat după ieșirea din Căciulata  se merge în dreapta peste baraj, și apoi am virat la stânga în sus pe malul lacului de acumulare, și cam la un kilometru în amonte se află Mânăstirea Turnu. Este ascunsa între văi, o oază de liniște,  mai ales dacă ajungeți acolo vara, este superb. Aici se găsește o mânăstire construită pe două nivele, practic sunt două biserici, cea nouă este ridicată peste cea veche.

       După o binemeritată aerisire, am plecat mai departe, dar în scurt timp, ceva ne-a atras atenția,  așa că din nou pauză. Am tras concluzia că vom avea drum lung până la Sighișoara .... Am făcut popas la gura de vărsare a Lotrului în Olt.

        Nu am zăbovit prea mult, dar sufucient cât să ne bucurăm de câteva guri zdravene de aer curat, și iar la drum. Dacă nu iei în seamă traficul, care părea destul de mare și pentru o zi de sâmbătă,  valea Oltului este chiar încântătoare, dovadă fiind desele opriri pentru fotografii. Bineînțeles că încarc și câteva fotografii pentru dovedirea spuselor:

La ieșirea din vale ne-am luat la revedere de la munții care încă mai purtau semnele iernii care tocmai trecuse:

      Uitându-ne la ceas, ne-am cam speriat, așa că am hotărât să dăm bice cailor putere, și direcția Sighișoara. Aveam ceva informații despre pensiuni în oraș, dar nu făcusem nicio rezervare, cu gândul ca le vom vedea la fața locului și ne vom hotărâ atunci. Într-adevăr, deși am zburat prin Sibiu, fără ca măcar să ne oprim, la fel prin Mediaș  tot am ajuns undeva pe la ora 16. Am găsit o parcare și ne-am hotărât ca, în căutarea unei terase unde să mâncăm,  sa ne și aruncăm puțin ochii în jur, mai ales că în apropiere se vedea și o catedrală. După o plimbare pe malul Târnavei Mari, am ajuns prin centrul istoric, unde am și mâncat la o terasa super fain așezată la poalele cetății.  Am plecat mai departe în căutarea unei pensiuni la care să stăm peste noapte. După ce am văzut vreo câteva,  am găsit una ceva mai departe de centru, dar într-o zonă foarte liniștită, pe numele ei Norbert. Am bătut palma pentru o noapte, cu gândul că două jumătăți de zi ne vor ajunge să vizităm toată Sighișoara. Ca să fim siguri că vom avea timp să vizităm cât mai mult, după ce am rezolvat problema cazării am plecat să exploram câte ceva. Și am început cu ceva antichități:

Dar nu asta căutam noi, ci ceea ce ne apăruse ca o idee, de la distanță: cetatea medievală. Am urcat în cetate pe o alee pietonală, niște scări ce se strecoară printre case și urcă foarte abrupt, până în cetate. Printre case, pe alee, foarte multi comercianți cu suveniruri. La capătul aleii ne apare în fața ochilor, maiestuoasă, clădirea Primăriei.

În această zi am descoperit obiective frumoase, primul dintre ele fiind scara acoperită:

         Așa cum se poate vedea din fotografii, spiritul de român și-a lăsat amprenta (a se vedea inscripțiile de pe pereți).

         Pe această scară am urcat la Biserica din Deal: 

          De aici ni se deschidea o panoramă superbă asupra orașului:

           Iată și o imagine de sus a scării acoperite, pe care încă mai urcă elevii liceului de lângă biserică (acesta se pare ca a fost motivul construirii acoperișului):

          A urmat o pauză de răcorire la o terasă aflată la baza scării, după care am început să ne plimbăm hai-hui pe străduțe. Trebuie să vă spun că nu studiasem nimic înaintea plecării, deci nu aveam nici cea mai mică idee ce să vizităm. Părerea mea este că este mult mai interesant așa, pur și simplu savurezi necunoscutul, nu doar bifezi niște obiective, așa cum se întâmplă în cazul multora. Am găsit case foarte plăcut colorate, Turnul cu ceas și multă, foarte multă culoare.

       Și uite așa a venit noaptea, prilej de alte fotografii interesante:

         Ne propusesem să ne întoarcem la pensiune, dar, ne-a atras atenția zarva: în cetate se organiza un spectacol, așa ca am mai stat, trebuia sa băgăm ochiul  să vedem ce se întâmplă. Lumini feerice, muzică, chiar și clădirile aratau mult mai interesant decât la lumina zilei, oameni puși pe distracție - iată ingredientele unui sfârșit de seară reușit.

În sfârșit, după încă vreo două ore, ne-am dat seama cât de târziu este, și ne gândeam deja la drumul care urma a doua zi: spre Maramures.

Ziua 2 

Sighișoara - Biertan si retur - 60 km

        Seara anterioară ne apăruse ca o idee, dar în această dimineață s-a conturat tot mai clar: am discutat cu proprietarii, și ne-am înțeles pentru încă o noapte. Deja puteam vorbi de dragoste la prima vedere. Din discuțiile cu proprietarii am aflat și de un loc mai puțin cunoscut, dar care se află foarte aproape: Biertan, numai 30 kilometri. În drumul nostru însă se afla și domeniul de la Daneș. Așa că iată-ne din nou la drum.

       Ce pot să spun despre drum: bun cât a fost național, apoi puțin mai rau, dar pot să spun că a fost totuși,  mult mai bun decât prin alte părți. Priveliștea în schimb superbă, mai ales când am intrat pe drumul județean. Verdeață multă, verdele crud al primăverii. Și era tot mai frumos pe măsură ce valea se îngusta.

        Odată ajunși, am avut parte de o mică surpriză: cetatea era închisă. Din fericire pentru scurt timp, întrucât odată ce s-a terminat slujba în biserică, cineva a venit și a descuiat porțile. Și am avut de văzut multe lucruri neașteptate, dar mai ales frumoase, interesante. Dar cred că e mai bine să las fotografiile să vorbească:

Vechea intrare pentru carele care aprovizionau cetatea:

       Din nou o scară acoperită, de această dată și pe jos era tot lemn, dar mai scurtă decât cea din Sighișoara:

       Cetatea văzută din exterior:

      Din păcate, când am vrut să mâncam ceva, am constatat că nu avem de ales: doar o singura "terasă", mai bine spus un magazin cu câteva mese întinse în jur. A trebuit să lăsăm în urmă acest loc nebănuit de frumos, din fericire puțin cunoscut deci încă neatins. A meritat din plin vizita.

        Pe drumul de întoarcere ne-am oprit pentru scurt timp și la Daneș, sperând să vedem poneii. Nu am reușit, dar am avut întâlnire cu altcineva:

      După amiaza ne-am întors în Sighișoara. Farmecul cetății ne atrăgea ca un magnet. Ne-am plimbat toată ziua, rătăcind pe străduțele pitorești. 

Asta până când a  venit o bură de ploaie ce ne-a forțat să dăm atenție și stomacurilor de care cam uitasem cu ochii la culorile vii ale caselor. Dar după ploaie mai apare și soarele. Gazdele, căci doar ce ne întorsesem la pensiune gândindu ne că nu se oprește ploaia prea devreme, ne îndreaptă către dealul de la marginea orașului, unde am avut parte de o priveliște foarte frumoasă:

         Fotografiile de mai sus sunt făcute de lângă pensiunea care se vede pe dealul din imaginea de mai jos. Din fericire, deși dealul este destul de abrupt, iar drumul trece printr-o zonă mai ciudată, se poate urca și cu mașina,  chiar dacă asfaltul lasă de dorit.

         Spre seară, ne-am reîntors în cetate. Nu știam dacă vom mai avea prea curând ocazia de a ne întoarce  așa că am hotărât să gustăm până târziu în noapte din farmecul acestui oraș.

 \

 \

         Cu gândul la drumul care ne aștepta a doua zi, ne-am retras la odihnă, rupți de oboseală. Ne -am promis că ne vom reîntoarce.