Se afișează postările cu eticheta Ciocanu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ciocanu. Afișați toate postările

vineri, 23 ianuarie 2015

Dambovicioara - Fundatica - Fundata - Sirnea - Ciocanu

           Asa cum am promis, revin cu povestea unei ture foarte reusite.
           La mai putin de o luna, am revenit in Dambovicioara pentru o tura ce promitea sa fie interesanta. De aceasta data am reusit sa am si un partener: Robert din Pitesti, pe care l-am intalnit pe ciclism.ro (droby).
           Dupa cum va amintiti, am ramas cu placerea explorarii nesatisfacuta, asa ca acum aveam sa aflu daca ceea ce au schitat altii pe bikemap sunt date reale.
           In Dambovicioara am ajuns inca de vineri seara, in sfarsit aveam parte de un miniconcediu. Marc urma sa fie cel mai bucuros de acest lucru: scapase dintre betoanele orasului. Avea cam tot ce isi dorea: leagane, balansoare, tobogane, jucarii, dar mai ales copii cu care sa se joace. Parca in oras sunt toti egoisti: nu vor sa imparta jucariile, nu vor sa se joace cu alti copii. Aici e altfel.
            Sambata am lalait-o prin curtea pensiunii, si cam atat. Singurele lucruri cu care mi-am umplut ziua au fost pregatirea gratarului si curatatul bicicletei.
          Duminica dimineata ardeam de nerabdare sa plecam. In speranta ca voi reusi sa maresc trupa, am incercat sa opresc un biciclist sa ii propun sa mni se alature. Insa, ghinion, era chiar Robert, deci am ramas tot in doi.
          Dupa ce am mancat micul dejun, a sosit si momentul mult asteptat. Prima parte am parcurs-o destul de repede, o cunosteam. Am facut doar cateva fotografii pe Valea Cheii, dar fara filme, preferand sa salvez spatiul de pe card pentru mai tarziu (va amintiti patania din povestea anterioara). Buna decizie. In plus, am luat cu mine si cea de a doua camera, plus adaptor pentru cardul din telefon.





Transport ecologic in doua variante



          De aceasta data am reusit sa gasim si pestera (am aflat ca se numeste La uluce), cineva se ingrijise si marcase cu vopsea pe un pom locul unde se ascunde pestera. Este mai mult o grota, lunga de maxim 30 metri, iar din ea pornesc doua galerii in care se intra pe burta. Banuiesc asta pentru ca cineva se ingrijise sa puna o scara de lemn pe care am urcat sa vad intrarea in cele doua galerii. Am intrat in pestera singur, Robert preferand sa ramana afara.






         Am plecat mai departe savurand peiasjele care ne desfatau privirea.





         Deja am trecut de locul unde m-am oprit data trecuta. La un moment dat padurea a inceput sa se rareasca, lasand locul unor pajisti ce imbiau la somn, leneveala, lucruri din astea. Dar noi am continuat drumul pe marginea paraului. Chiar daca era in continua urcare, de aceasta data fiind insotit, a decurs mult mai usor. Am facut pauze destul de dese, parte din ele pentru fotografii, altele pentru cules cativa fragi si cateva boabe de zmeura.





         Usor - usor ne indreptam catre varful ascensiunii, sau asa credeam. Tot aici am descoperit si un loc amenajat pentru tiroliana. Urcusul tot continua, paraul tot pe langa noi, asa ca incepusem sa ma intreb oare cand se termina. La un moment dat intalnim o curba in  loc si o urcare abrupta, chiar daca scurta.


           Tot aici ne intersectam cu alti trei biciclisti care ne spun ca la partea de sus ne asteapta Fundatica. Am rasuflat usurati. Lao o intersectie cu un drum destul de stricat ne intrebasem daca nu gresisem drumul, dar GPS-ul ne-a aratat ca inca suntem pe drumul cel bun. Am gasit un sat rasfitat pe dealuri, care nu parea sa aibe legatura cu turismul, lucru infirmat destul de curand de masinile care au aparut pe drum, sau prin curtile caselor.





         Furati de coborare, am avut noroc ca la un moment dat am intrebat un copil daca suntem pe drumul cel bun, dar fiindca ne fusese lene sa consultam traseul pe telefon, am avut parte de un raspuns neasteptat: trebuia sa ne intoarcem. Din fericire doar 200 de metri. Insa, cand ne-a indicat drumul, am scos neincrezator telefonul sa verific track-ul. Pe aici era. Aveam in fata o panta foarte abrupta. Era un vechi drum, acum acoperit cu iarba, plus urmele apei care a scos la iveala coltii muntelui.




       Insa privelistile erau superbe, mai ales ca eram singuri ( am intalnit un singur om care cobora din Fundata, care ne-a si confirmat ca suntem pe drumul cel bun, care, mai mult, mai si scurteaza drumul auto la sub  jumatate).



          Din nefericire, Robert a avut parte si de o cazatura (insa fara urmari grave). Am oprit de mai multe ori pentru fotografii, dar intr-un final am ajuns si la capatul drumului: urma o portiune de drum distrusa de ape, plina de bolovani si cu o inclinatie care scotea din orice calcul mersul pe bicicleta.


           Spre bucuria noastra s-a dovedit ca nu are mai mult de 300-400 de metri. Ajunsi in varf ni s-a deschis in fata ochilor un peisaj fantastic: aveam in fata atat Bucegii cat si Piatra Craiului. Tot aici incepea si Fundata, asa ca am reusit sa gasim foarte repede pe cineva care sa ne faca si o fotografie impreuna (pana acum nu reusisem). In scurt timp aveam sa ajungem si la asfalt, dar dupa o frumoasa coborare pe drumul de tara. Foarte rapid am ajuns si la drumul european unde urnma sa facem o pauza ceva mai lunga pentru masa si umplerea rezervoarelor cu lichide.



   

         Europeanul avea sa fie destul de linistit, insa de cand plecasem am remarcat cum se aduna norii, asa ca, imediat ce am virat stanga spre Sirnea, am avut parte de nori negri deasupra noastra.
          Asa cum stiam din urma cu un an, drumul este tandari, noroc ca pe bicicleta te poti strecura destul de usor printre gropi, dar cei cu masinile isi blesteama zilele pe aici. La cata reclama se face pentru Sirnea, cred ca se putea turna si putin asfalt. De altfel si de la iesire pana la intrarea in Ciocanu (deja in judetul Arges) drumul este tot de pamant.
         Dar sa revenim la poveste. Odata cu intrarea spre Sirnea nu am mai avurt parte de protectia copacilor, asa ca trebuia sa ne grabim: incepuse sa fulgere foarte aproape de noi (tunetele pareau sa fie la cativa pasi de noi - o senzatie destul de neplacuta). Speram sa ajungem in sat sa ne adapostim inainte de inceperea ploii. Din fericire am avut parte doar de cativa stropi razleti. Vedeam, deja cum se indeparteaza norii. Cu toate astea, preventiv, am hotarat sa facem o pauza la un restaurant si sa mancam ceva pana se termina ploaia. Belea: nu am gasit nici macar un singur restaurant, sau o pensiune care sa aibe ceva asemanator, dar nici o terasa, ceva de genul birturilor de la tara. NIMIC. Asta e: mancam din traista. Am hotarat sa incepem urcarea spre Ciocanu si sa gasim un loc mai retras unde sa mancam. La un moment dat am oprit din cauza ca incepuse sa picure ceva mai serios. Eu, baiat cu minte multa, vazand la plecare soarele puternic, am renuntat sa imi iau ceva contra ploii, asa ca acum eram expus total. Din fericire, ploaia doar ne-a atras putin atentia, fara a ne uda serios. Am continuat urcarea si am ajuns destul de usor in varful muntelui, desi ma asteptam sa fie mult mai greu. Aici am avut parte de privelisti superbe:




        Dupa pauzele normale de fotografii aveam sa atacam si ultima portiune: coborarea in cap din Ciocanu spre Dambovicioara.



Piatra Craiului
Incepe coborarea finala


          Superb, la fel ca si in Ciocanu. Franele au stat stranse la greu, curbe in ac de par, uneori una dupa alta (practic niste mici serpentine), viteza cat cuprinde, peisaje de vis, o nebunie.
        Ajunsi la pensiune a trebuit sa prezentam raportul: adica fotografiile. Au fost atat de convingatoare incat a doua zi am urcat impreuna cu restul familiei sa admiram privelistea. A fost superfain, am avut parte de soare si liniste. Am stat cateva ore in care am contemplat maretia Pietrei Craiului si a Bucegilor de cealalta parte.
       In incheiere, harta plimbarii, desi am uitat sa pornesc inregistrarea de pe telefon, asa ca nu pot vedea prea multe date, doar ca au fost 32 kilometri foarte placuti, poate mai putin perioada petrecuta printre fulgere.

Route 1683995 - powered by www.bikemap.net

       
            Mai am de povestit o singura tura, facuta la sfarsitul lunii mai pe malul Oltului. Pana atunci va doresc o iarna cat mai placuta cu multe planuri de concedii.          
            Sa auzim de bine!

vineri, 26 decembrie 2014

Revenirea la munte

Salutare

       Avand in vedere programul din ultimele luni, am cam ramas in urma cu povestile, asa ca, la gura sobei, va propun o serie de povesti care au ramas nescrise. Este vorba de 3 iesiri.
       Prima iesire la munte, cu care am ramas restant, a fost pe la inceputul lui iulie la Dambovicioara. Dupa cum stiti, in zona aveam cateva destinatii care imi faceau cu ochiul. Una dintre ele era valea Cheii.
        Iesirea a fost scurta: numai un week-end (prelungit). In prima zi nu prea aveam tragere de inima, dar totusi am facut o tura scurta pana la Brusturet si inapoi. Fiind mai pe seara, si cum turistii erau mult mai putini decat anul trecut (ploile multe), am avut parte de o plimbare linistita. De aceasta data am fost singur (doar doi-trei turisti la plimbare), iar asta s-a simtit in atmosfera. A fost o incalzire pentru a doua zi, mai ales ca nu ma mai  urcasem pe bicicleta de ceva vreme.





       A doua zi nu stiam inca ce voi face. Tot mai asteptam sa vad daca se mai inscrie cineva. Posibilitatile erau doua, in cazul in care as fi avut parteneri: barajul Pecineagu, pe Dambovita, sau o explorare pe valea Cheii.
         Avand in vedere ca nu am avur parteneri, am ales ruta cea mai la indemana: sa cobor in Podul Dambovitei si de aici sa incep urcarea pe valea Cheii, planuind in acelasi timp si o scurta vizita in mica pestera ce se ascunde in zona.
        Coborarea prin cheile Dambovicioarei a fost foarte placuta, imi aminteam de momentele placute petrecute aici cu un an in urma. 


      Parcursul prin valea Cheii il stiam de anul trecut, dar atunci fusesem cu masina. Acum era cu mult mai spectaculos, aveam timp sa procesez peisajele, sa stau sa fac fotografii, sa ma bucur de aerul curat. Am constatat ca zona este foarte populata cu turisti iesiti la o plimbare, desi in Dambovicioara era destul de pustiu. Foarte multi dintre ei erau pe jos. Furat de atatea peisaje frumoase, nici nu mi-am dat seama cand s-a umplut cardul cu filme. Asa ca am apelat la telefon. Avea sa fie ultima iesire cand plecam doar cu camera montata pe bicicleta, dar si fara adaptor pentru cardul din telefon, care ajunsese sa stea neutilizat, chiar daca era gol.



 













        Din  pacate, nefiind marcata corespunzator, am reusit sa ratez pestera. Asta e. Am urcat destul de mult, am gasit zone salbatice, dar totusi drumul era in stare foarte buna, chiar si pentru masini, dar si intretinut (desi se vedea clar o zona cu surpari ale versantului, totusi drumul era eliberat). La un moment dat, chiar am vazut un marcaj pe un copac  ce indica directia Fundatica. Eram intrigat, intrucat pe harta nu exista acest drum. Am inceput explorarea, dar la un moment dat, vazand ca nu mai intalnesc pe nimeni, am hotarat sa ma intorc.





        Cu aceasta ocazie mi s-a deschis apetitul pentru o viitoare explorare, care s-a si intamplat dupa trei saptamani. Traseul avea sa fie comun cu cel de acum, dar continuat catre Fundatica, Fundata, apoi Sirnea, Ciocanu si coborarea vijelioasa catre Dambovicioara. Dar despre asta in urmatoarea povestire.
         Pana atunci, va doresc sarbatori fericite!

duminică, 21 iulie 2013

Dambovicioara, Arges

Salutare!

Nu am mai scris nimic de ceva vreme. Din mai multe motive. Primul ar fi ca plimbarile de acum doi ani nu mai sunt suficient de recente, deci nu cred ca multe informatii mai sunt de actualitate. Un al doilea motiv a fostt lipsa timpului. Iar cel de al treilea, poate cel mai important, nu am mai fost plecati.
Dar cum totul are un sfarsit, s-a terminat si cu pauza, iar inevitabilul s-a produs: am avut parte de o minivacanta.
Avand in vedere ca a inceput sa imi placa tot mai mult sa ma dau cu bicicleta, am inceput sa scormonim pe net in cautare de locatii cu o oferta de trasee cat mai interesante pentru niste incepatori. Intr-un final ne-am hotarat pentru Dambovicioara. Am ales astfel pentru mai multe motive: aproape de casa, peisasje frumoase, aer curat. Stiam din precedentele vizite ca este un loc frumos (vazut din masina), dar in urma acestei scurte vizite (a fost prima data cand am ramas mai multe zile) am tras concluzia ca este un loc de vis. Avem  o tara superba, trebuie doar sa o exploram si sa renuntam la plecarile all-inclusiv pe coastele Marii Negre sau ale Mediteranei. Avem nu multe, ci nenumarate locuri superbe in tara asta, atat din punct de vedere al naturii, cat si al istoriei.
Ok, hai sa povestim si sa ne amintim scopul acestor povestiri: descriere a destinatiilor, drumuri, locatii de vizitat etc.
Asadar, am plecat sambata dimineata din Slatina. Pana la Pitesti drumul e foarte bun, si tinand cont ca a fost si foarte liber, a decurs fara probleme. Pana si Marc, cel care statea in burtica anul trecut, in turul Europei, a stat linistit. Dupa o pauza de cumparaturi, am pornit mai departe. Speram ca drumul sa fi fost reparat intre timp. De la iesirea din Pitesti si pana in zona Mioveni, drumul foarte bun, deja visam la o calatorie foarte placuta. Din pacate, imediat dupa ce am trecut de intersectia cu drumul ce pleaca spre Mioveni, cam la 2 km mai departe, a reaparut partea de beton. Daca anii trecuti mai era intr-o oarecare masura suportabil, de aceasta data, pentru circa 5 kilometri a fost jale: cratere imense, daca nu reuseai sa le eviti iti rupeai masina. Desi am scapat de partea cu ciment, chiar si dupa ce am reintrat pe asfalt, tot prost a fost drumul. Un alt aspect care merita mentionat, pe portiunea pana la Campulung, sunt  trecerile la nivel cu calea ferata: desi e un drum european foarte circulat, nici macar la aceasta data nu au binevoit sa construiasca pasaje de supratraversare a caii ferate. Asa ca am avut parte de trei treceri, pe a patra evitand-o la intrarea in Campulung prin intrarea pe centura pentru camioane. In Campulung, e de preferat sa folositi centura, am patit-o acum cativa ani: am asteptat la iesirea din oras cam 10 minute pana a trecut trenul. De aceasta data nu am avut parte de opriri la bariere. Dincolo de Campulung, odata cu revenirea privelistilor incantatoare, a revenit si asfaltul bun. Asta pana la intrarea in Rucar, unde este varza. La intrarea in Cheile Dambovicioaerei se plateste o taxa de 2 lei de turist, indiferent de cat timp stai in zona.
Despre Dambovicioara pot spune ca este asemeni multor zone turistice, un amestec de case traditionale, acoperite chiar si in aceste vremuri cu sindrila, si case noi, pline de betoane. Se construiesc foarte multe case, dar si viitoare pensiuni/hoteluri.


Dupa ce ne-am cazat, prima grija a fost sa dam o tura cu bicicleta. Pentru asta venisem, nu? Asadar, iata-ne la drum. Am facut o plimbare scurta pana la pestera (nu am intrat sa o vizitam: eu o mai vazusem, iar sotiei nu ii plac pesterile), dar intrucat drumul era foarte circulat, si, mai mult, ingust cat sa incapa o singura masina, am preferat sa ne intoarcem, urmand sa pornim din nou mai spre seara.
Despre pestera pot sa va spun ca este destul de interesanta, iar in zona intrarii, ca la orice obiectiv din tara asta, dar si de oriunde altundeva, foarte multa inghesuiala: restaurante, suveniruri, vanzatori ambulanti....
Sa va povestesc ceva si despre cazare, poate cineva o sa fie interesat. Pensiunea se numeste Green Paradise, este asezata chiar in fata pastravariei, inainte de a intra in satul Dambovicioara. Pana in sat mai este de mers cam un kilometru. Gazdele sunt doi tineri in jurul varstei de 35 ani, foarte de treaba. Are in curte un foisor etajat, doua leagane, loc de joaca pentru copii si o curte foarte spatioasa, bucuria celui mic: toata ziua a stat prin iarba.



Dupa amiaza, pana la urma am plecat de unul singur, bineinteles, impreuna cu bicicleta. Nu am avut o tinta anume, doar sa explorez. Peisajele sunt de vis, mai ales dupa ce treci de pestera. Cat timp esti in sat, valea este putin deschisa, suficient cat sa incapa casele pe ambele parti ale paraului.


Imediat dupa ce se trece de pestera drumul din dale de beton dispare, fiind inlocuit de un drum de piatra. Chiar dupa ce am iesit din sat, a urmat o portiune foarte ingusta, in care drumul era croit pe marginea paraului, printre versantii inalti care urcau vertical, dand impresia ca se lasa seara.
 




Cand am ajuns la iesirea din chei intr-o poiana, din pacate am reintalnit "civilizatia": muzica, gratare incinse, corturi....Lumea chefuia, week-end, nu?
Tot in aceasta poiana se afla si Cabana Brusturet. De aici se poate urca si spre alte cabane, dar numai intr-o singura directie se poate merge cu masina, catre celelte doua directii putand merge doar cei nemotorizati: bicicleta sau la pas. Barierele nu lasa spatiu de trecere decat pe o portiune de circa 50 centimetri.
Un grup de trei biciclisti, cu care ma intalnisem ceva mai devreme pe traseu, au hotarat sa urce mai sus. Eu am preferat sa ma intorc, lasand pentru a doua zi placerea explorarii.
A doua zi aveam de ales in ce directie sa apuc. Imi pregatisem acasa doua trasee, dar pana la urma, la sugestia gazdei, am incercat sa ajung intr-un sat invecinat: Ciocanu. Am pornit de dimineata, cu gandul sa ajung inapoi pentru masa de pranz. Insa, dupa circa un kilometru am fost nevoit sa ma dau batut: desi indicatorul spunea ca e o panta de 10%, in multe locuri era mult mai mare, si in plus, cu serpentine, unele dintre ele in loc. Pe coborare nebunie, cu franele stranse tot coboram cu viteze intre 15 si 20 km/h, simteam ca ma duc in cap.

 La intersectia cu drumul care duce la pestera am hotarat sa apuc pe drumul din ziua anterioara iar de acolo pe unul dintre cele doua drumuri cu bariera. Din nou poze, liniste.





Dupa trecerea de bariera m-am bucurat de o liniste totala, deranjata din cand in cand de ciripitul pasarelelor.

Drumul este in continuare destul de bine intretinut, asa ca se poate urca fara probleme. La un moment dat, facand pauza, am observat ceva rosu prin iarba: fragi.
Asadar, pauza s-a lungit pana cand am reusit sa adun o mana de fructe. Timpul insa a trecut, asa ca am fost nevoit sa ma intorc. La coborare, cu viteza mica, privelistea e si mai spectaculoasa.
La pranz am hotarat sa incercam si pastravul, asa ca am facut o vizita la pastravaria din spatele pensiunii. 

Dupa ce am mancat, un alt turist a facut o propunere interesanta: sa urcam, la pas, pe munte. Zis si facut. Am renuntat la plimbarea cu bicicleta, am pus portbebe-ul la treaba, si, cu juniorul in brate si rucsacul in spate, am pornit pe o carare prin padure. 

NEBUNIE: nu pot sa descriu in cuvinte cat a fost de spectaculos. Voi lasa fotografiile sa vorbeasca in locul meu.










In departare se vedeau si cateva grupuri de case despre care am aflat de la gazda ca fac parte din satul pe care am incercat sa il vizitez dimineata, Ciocanu.


Din pacate, din cauza vegetatiei, care crescuse foarte mult dupa plecarea la stana a animalelor, nu am putut ajunge pana pe creasta. Colegii de drum au continuat, noi fiind nevoiti sa ne intoarcem, cel mic fiind somnoros.
                                  
La intoarcerea la pensiune am avut parte si de un grup de copii cu corturile, venisera tocmai din Belgia sa ne viziteze tara. Au campat intr-o curte vecina si am fost surprins cat de linistiti au putut fi.
A doua zi de dimineata a trebuit sa ne despartim de gazde, insa am rezervat camerele si pentru saptamana care vine, de aceasta data pentru 3 nopti.
Am stabilit sa ajungem totusi in Ciocanu, dar cu masina. O frumusete.



Am concluzionat totusi ca nu puteam urca cu bicicleta, era prea abrupt si prea multe serpentine, cel putin pentru un incepator ca mine. Drumul a fost foarte bun pana la iesirea din sat. Insa, odata cu intrarea in judetul Brasov, in Sirnea, drumul s-a transformat intr-un drum de tara, iar dincolo de sat, spre drumul european, catre Fundata, mai erau ceva urme de asfalt, tot mai dese pe masura ce ne apropiam de Fundata. Din pacate, chiar daca era asfalt, era plin de gropi, comparativ cu calitatea foarte exemplara a drumului care leaga drumul european (Podul Dambovitei)cu satele Dambovicioara si Ciocanu. De aici am reintrat pe drumul ce leaga Brasovul de Campulung, despre care am, mai vorbit.
Cam asta a fost pentru aceasta iesire, o sa revin cu o noua povestire dupa ce ne vom intoarce din urmatoarea plimbare. De aceasta data intentionez sa explorez doua trasee: unul ajunge la lacul Satic, iar celalalt prin satul Podul Dambovitei, dar nu cel european, este vorba despre un drum comunal, despre care am inteles ca ar fi foarte frumos.
Calatorii placute!

PS: In incheiere voi atasa si harta celor doua trasee pe care am fost cu bicicleta:

Bike route 2239274 - powered by Www.bikemap.net