Razvad-Gorgota-Livezile-Doicesti-Priboiu-Malu Mierii-Glodeni si retur 20.08.2017

Iata-ne in explorarea unor taramuri noi.

Pentru prima data am ajuns in Dambovita, mai exact prin satele de pe langa Tagoviste.

Avand timpul limitat, dar mai ales din cauza faptului ca urma ca a doua zi sa plec la drum foarte devreme, am cautat un traseu mai scurt si cu dificultate medie.

Am profitat ca este aproape si am dormit pana tarziu, asa ca am plecat la drum cu fizicul odihnit. Am reusit sa plecam din Bucuresti abia dupa ora 10.

Punctul de plecare a fost satul Razvad, de unde ne-am urnit pe la pranz. 

 Desi peisajele erau faine, totusi inceputul a fost putin dezamagitor: pe harta parea foarte mult off-road, insa in primii 4 kilometri am stat pe asfalt. Bun calitativ, dar noi ne doream altceva. In primul sat intalnit, Gorgota, am virat la stanga si am intrat pe un drum de pamant relativ in regula, desi pe alocuri avea cam mult pietris. Din aceasta cauza, pe urcari aveam mereu probleme cu mentinerea echilibrului. Insa, dupa prima urcare mai serioasa prin padure, ne-am regasit intr-o poiana de pe creasta de unde aveam o priveliste superba asupra satelor din jur. Avea sa fie prima ocazie in care am constientizat ca toamna se apropie cu pasi repezi: iarba de pe dealurile din jur era déjà galbena, verdele disparuse.

Insa nu am stat prea mult timp in bataia soarelui, intrucat poiana alterna cu palcuri de padure, iar in scurt timp ne-am regasit la intrarea in satul Livezile.

Tot drumul a fost o alternanta de dealuri si vai, a fost o portiune superba. Dar, odata cu revenirea pe drumuri de pamant, am avut parte si de cea mai grea urcare a zilei, urcare ce a inceput inca din sat. La marginea satului Gusoiu am facut o prima pauza mai lunga, ocazie cu care am reusit sa gasesc si cateva mure, unul din motivele pentru care am ales o tura pe dealuri. Era cat pe ce sa le ratez, noroc ca le-am vazut cand ma urcasem pe bicla cu gandul sa plec. Le-am adunat, nu foarte multe, si am pornit la drum. Déjà era foarte cald iar noi mai aveam destul de mult din ucare. Drumul incepea sa se strice, pe alocuri il nivelasera cu piatra, dar pentru noi nu era chiar placut. Nici piatra, dar nici sleaurile nu ne faceau viata usoara. Intr-o alta pauza, la umbra unor garduri de vegetatie, printr-o fereastra am avut parte de o noua panorama a imprejurimilor.

Odata ajunsi in varf, am avut privelistea dealurilor si satelor din jur. Eram pe un fel de platou de unde puteam vedea frumoasa coborare ce ne astepta. Dar……din nefericire, cea mai interesanrta parte a coborarii era acoperita cu piatra, multa piatra. Am avut cateva momente in care roata spate fugea de sub mine, asa ca am lasat-o moale, asta pana cand panta s-a domolit in zona unei cariere(?). Cred ca explicatia drumurilor pietruite este nevoia accesului celor care fac intretinerea sondelor de pe aceste dealuri. Dupa cariera, odata cu revenirea pe drumurile normale, am intrat in satul Doicesti, unde dupa cateva minute, am intrat pe DN71, care face legatura intre Targoviste si Sinaia. Pret de 4-5 kilometri am avut parte de un trafic destul de urat, asta si din cauza calitatii asfaltului. Erau portiuni unde aveam un acostament de pamant destul de lat ca sa il putem folosi, dar si zone unde eram fortati sa mergem printre masinile care goneau, in conditiile in care drumul era destul de valurit, pe anumite portiuni.

Ajunsi in Priboiu, am scapat de acest cosmar si, imediat ce am virat dreapta, am facut o pauza mai lunga. Mancare, odihna, apa multa si intr-un final am luat in piept a doua urcare grea a zilei. Prima portiune era asfalt bun, insa nu pentru mult timp, adica pana in primul sat, Malu Mierii. A fost o portiune cu urcari si coborari faine, care ne-a ridicat moralul. Insa,insa, urma sa intram iarasi pe drumuri de pamant acoperite cu piatra. Peste toate, panta s-a ascutit. Deja Paul dadea semne clare ca nu mai poate. Mare parte din urcare a facut-o pe langa bicicleta. Nici pentru mine sau Laura nu a fost mai usor, de foarte multe ori eram nevoiti sa mergem pe langa bicle, din cauza pietrisului, combinat cu panta mare, nu ne puteam tine echilibrul.

Cu greu am reusit sa ajungem in varf, ocazie cu care am putut vedea o buna parte din traseu. Fain, coborare, drum bun, mai putin primi 30-40 de metri, pe care i-am facut pe langa caluti, erau in cap si plini de ……pietris.

Au urmat cativa kilometri de coborare pe pajisti, prin padure…genial.

Ne-am reintors in Glodeniul pe care il vizitasem cu cateva ore mai devreme, moment in care era cat pe ce sa ratam traseul. Am regasit traseul si am pornit la o plimbare de aproape 10 kilometri prin paduri si vai.

Insa, eram in intarziere si am hotarat sa scurtam traseul initial, prin Gorgota, mai ales ca urma inca o urcare grea. Am avut o urcare destul de lejera prin padure, dupa care am revenit pe asfalt, pe traseul pe care pornisem de dimineata, numai ca in sens invers. Singura pauza a fost la o fantana de pe marginea drumului, pentru a reumple bidoanele cu apa. 

Aceasta portiune a fost mai mult alergare contracronometru pentru a ajunge la masina si inapoi in Bucuresti. Iarasi am intarziat, devine obisnuinta.

A fost o tura superba, la plecare nici macar nu aveam idee ce frumos va fi. Zona merita revazuta. Foarte curand.

Pe langa Vidraru

         O iesire cu intalniri nedorite.

         S-a petrecut la inceput de iulie. Locatia a fost pe langa Vidraru.

         De aceasta data am fost numai patru: eu, Sorin, Paul si Florin.

        Pe nepot l-am luat de acasa, apoi ne-am intalnit cu Sorin, urmand ca pe Florin sa il culegem de pe autostrada. Surpriza a fost la intalnirea cu Florin. Acesta a crezut ca facem o tura de asphalt, asa ca a veit pe cursiera. A hotarat ca daca nu poate face traseul, se va plimba pe asphalt, urmand sa ne vedem la sfarsitul turei. Din fericire a facut fata fara problem.

       Drumul a fost linistit, mai ales ca in urma cu un an s-a refacut covorul asfaltic intre Pitesti si Curtea de Arges. Singurele opriri au fost in Curtea de Arges pentru alimentarea particpantilor si o alta la putin timp pentru alta alimentare, de aceasta data a masinii.

       Am debarcat in parcarea  de dinaintea  tunelului care intra pe baraj, pozele  de rigoare si am inceput calatoria. 

         Prima parte a traseului, care merge pe langa baraj este rupta, tandari, praf sau cum vreti sa ii mai spuneti. Nu o recomand masinilor. Dar in scurt timp aveam sa parasim barajul virand la stanga spre Cabana Calugaritei, sau mai bine spus ce a mai ramas din ea.

         Drumul este in permanenta urcare, insa pe un forestier de o calitate buna. Importanta este natura si linistea care ne inconjura. Era un inceput frumos dupa aproape 10 kilometri de urcare continua a aparut si prima potiune de drum plat sau in coborare. Tot drumul pana sus am urcat numai prin padure, parca eram prin tunel.

         La scurt timp dupa intersectia cu drmul care ii ducea spre Cabana Cumpana pe trei dintre fostii parteneri cu care am fost la Stana lui Burnei, am avut parte de o privire de sus asupra unei poieni imense.

        Am reintrat in padure. Sus, jos, sus si cand am ajuns jos, intr-o vale laterala l-am vazut: Mos Martin era la masa. Am franat brusc, a ridicat capul si prêt de o fractiune de secunda ne-am privit in ochi. Eu déjà ma retrageam, asa ca nu cred ca a inteles ce se intampla. I-am oprit pe ceilalti trei, le-am spus cine se afla dupa coltul vaii si am inceput negocierile. Eram in fundul unei vai. Daca ne intorceam trebuia sa urcam, daca mergea,m inapoi trebuia sa urcam. In stanga era el, iar in dreapta rapa. Ama stat cateva inute, timp in care am si aruncat cateva petarde si, timid, ne-am facut curaj sa vedem daca ne mai asteapta dupa colt. Din fericire nu mai era. Ce facem? Pana la urma am hotarat sa ne continuam traseul, in scurt timp trebuia sa inceapa coborarea spre lac.

        Si tot mergeam si mergeam, dar nu se vedea nici urma de drum in dreapta. In graba noastra nu mai verificasem traseul pe telefon, combinat cu peisajele care ne tot furau ochii, am trecut de mult de acea iesire pe dreapta.

 Ne-am sfatuit, am mai mers inainte inca vreocativa kilometri in speranta ca vom reusi sa ajungem la drumul care sa ne scoata la Cumpana, insa la un moment dat am renuntat. Ca directie generala eram in urcare, desi am avut parte si de o coborare luuuuunga.

         Pana la urma am decis sa ne intoarcem si sa cautam drumul pe care trebuia sa apucam. Deal vale, deal vale si pana la urma am reusit sa gasim iesirea.

        Drumul era plin de iarba si, mai mult, din el se desprindeau alte trei. Am reusit s ail identificam pe cel correct, isa si acesta se desparte in alte doua dupa prima suta de metri. Cand intr-un final am reusirt s ail gasim pe cel corect, am constatat ca este plin de vegetatie, cel putin partea pe care o puteam vedea. Daca partea care urma o fi fost buna, teapa noastra. Am hotarat sa ne intoarcem pe drumul pe care am venit. Adica pe teren minat. Asta e. Galagie multa si poate avem noroc sa il speriem. Din fericire, nu ne-am mai intalnit, dar pe drum ii vedeam balegile proaspete.Sleiti de puteriam reusit sa ajungem in varf si a urmat o coborare nebuna pana la baraj, intrerupta de intalnirea cu un caine ciobanesc care a preferat sa ne ignore. Am continuat coborarea si am ajuns pe malul lacului. Stiam ca ne asteapta inca o urcare destul de grea, in conditiile in care eram destul de obositi, asa ca am mai facut opauza de odiha si poze.

          Apoi a urmat asaltul final pe acea portiune rupta. Intai am urcat, apoi pe coborare a trebuit sa ne punem frau la caluti, druml era prea rupt si riscam sa sarim direct in lac.

          Cand am ajuns la masina, era ora la care ar fi trebuit sa ajungem in Bucuresti. Am facut o pauza mai lunga, timp in cae ne-am revazut cu fostii parteneri care terminasera si ei tura.

        Inca o data am intarziat. Cel mai grav a fost ca am ajuns acasa la miezul noptii si la 4:30 m-am trezit ca sa plec la serviciu. La Slatina.

          A fost o tura frumoasa in care am strans peste 46 de kilometri.

Prima iesire la munte in 2016

Salutare!

     Asa cum reiese inca din titlu, a venit si momentul asteptat de multa vreme. Am reusit sa ajung la munte, chiar la inceputul toamnei.

         Povestea s-a intamplat la inceput de septembrie.

Impreuna cu partenerul de tura am plecat dis de dimineata in directia Campina. Traseul nu era inca definitiv, asa ca, in masina, am hotarat sa pornim spre Sotrile. Pana sa pornim la drum, cat timp am pregatit calutii, am si bagat la ghiozdan ceva combustibil adus de acasa.

     Distractia a inceput cu o urcare serioasa si destul de lunga prin padure. La.un moment dat, prin sparturile dintre copaci am avut o panorama asupra vaii Doftanei. Deci, pauza si fotografiile de rigoare

      Am plecat mai departe, iar in Șotrile am facut si o pauza, pana aici am avut parte de urcare aproape continua, iar conditia fizica nu prea era atat de buna.

      Desi vroiam sa ne odihnim, am primit o solicitare mai putin obisnuita: sa ajutam la mutatul unei custi in care se afla o "fiara". Fiara avea 120 kg. A trebuit sa urcam cusca dintr-o vale pana in duba care ne astepta in strada. Deci am tras si de "fiare".

       Dupa o inghetata si o mica ciocolata am purces din nou la drum. Directia Breaza. Insa, pana acolo mai aveam de trecut doua urcari care au scos sufletul din noi. Insa privelistile meritau. Prima dintre ele a fost chiar la iesirea din Șotrile. Am mai facut insa o sesiune foto in timp ce vorbeam cu un vacar ce incerca sa ne faca harta zonei.

     Insa ne astepta o coborare frumoasa pana in Plaiu Cornului. Totusi, ca sa ajungem in DN1, mai aveam de facut o urcare grea. In varf am facut din nou o pauza pentru fotografii, dar si pentru a manca ceva.

        Din varful ultimei urcari si pana in DN1 am avut parte de o coborare super pe o straduta ingusta, printr-un cartier ce se anunta (indicatorul de la intrarea in zona caselor) a fi in componenta orasului Breaza, pe harta aparand ca fiind Nistoresti.

    La sfarșitul coborarii am infruntat momentul mai neplacut al turei: intalnirea cu DN1. In mod normal, trebuia sa mergem cam 4 kilometri pana la un pod care sa ne treaca peste Prahova. Dupa linistea avuta, timp de cateva ore, imaginati cum am fost loviti de zgomotul infernal de pe acest drum.

      O prima incercare a fost podul de cale ferata, dar, desi avea si o pasarela pietonala, nu a fost posibil sa ajungem la el. Din fericire, dupa cateva minute, a aparut o punte suspendata care ne-a ajutat sa scurtam drumul si sa scapam de zgomotul nebun facut de masini.

       In sfarsit, aveam liniste. De aici am luat directia Breaza, insa am evitat centrul, virand la dreapta catre Surdesti.

   Am savurat o noua coborare, care era sa ne faca probleme, din cauza animalelor lasate libere pe marginea drumului.

        Acum ne astepta o urcare, nu foarte lunga, dar intensa. Partea buna a fost ca ne-a oferit o priveliste frumoasa a vaii si dealurilor din imprejurimi.

      Am coborat in Ocna de jos, ocazie cu care am avut de ales: vestita urcare catre Sultanu sau coborare pe firul vaii catre Provita. Dupa analiza timpului, dar si a starii fizice, am hotarat sa coboram in Provița. A fost o bucata de drum foarte linistita printr-o zona pitoreasca. Am mers numai pe firul vaii pe un drum asfaltat, chiar daca ingust, tot ce se auzea fiind susurul apei sau pasarile. Cred ca a fost cea mai frumoasa zona prin care am trecut in aceasta tura. Liniste, aer curat, casute vechi, civilizatia aproape ca lipsea, nu s eauzea nici muzica, fantani pe marginea drumului, adica toate ingredientele unui loc in cate sa te pierzi de lumea inconjuratoare, numai tu si gandurile. Cu siguranta voi reveniin aceasta zona. Am facut o singura pauza, in Valea Bradului, pentru a reumple bidoanele cu apa si a manca ceva. Trageam de timp, parca nu mai vroiam sa plecam mai departe. Foarte rar am simtit asa ceva.

      Insa totul s-a terminat odata cu intrarea in Provița de Sus. A nu se intelege ceva rau. Este o localitate foarte curata, linistita, dar se vede apropierea de civilizatie.

      Am continuat catre Provița de Jos unde urma ultimul hop: inca un deal de urcat. La poalele acestuia am facut o pauza mai lunga, oboseala isi spunea cuvantul. Am mancat ne-am odihnit si pana la urma ne-am facut curaj. Cu greu am ajuns in varf. De aici puteam vedea destinatia finala: Câmpina. A urmat o coborare geniala. Franele s-au incins incat a inceput sa se simta mirosul de metal fierbinte.

         Am traversat orasul si am revenit la masina. Fiind duminica, ne asteptam ca la intrarea in Bucuresti sa fie aglomerat, asa ca am parasit DN1 si am intrat pe drumul care trece prin Buftea. Liber, putin valurit in anumite zone, sate destul de multe, dar,tragand linie, e o varianta estul de buna pentru evitarea aglomeratiei din zona Baneasa.

A fost o prima tura foarte reusita.

Au urmat si altele, dar voi reveni in postarile urmatoare.