Băile Olanesti-Tisa

Amintiri...

Asta e din 2018.

După ce l-am convins pe Aurel să își ia bicicleta, a trebuit să îl duc și la munte. Cea mai facilă varianta era Olăneștiul.

Am plecat devreme, drumul a fost liniștit, așa că la ora 10 deja intram pe traseu. Fiind o tura de inceput de sezon, am hotărât să urcăm pe valea râului Olănești. Priveliști faine, liniștea era tulburată doar de susurul apei.

La scurt timp după intrarea în sălbăticie am avut parte și de o pană. Asta e. Cu ocazia asta am cunoscut un pensionar pe ATV, retras în munți pe perioada verii, cu care am povestit una-alta cat timp am remediat problema.

Un prim hop a urmat foarte repede. Am incercat să urcăm în Pietrișul, de unde am fi vrut să trecem în Comanaca. Din păcate a trebuit să renunțăm. Lipsa de antrenament se făcea simțită. Asta e! Am mers în susul râului cam 15 kilometri.

Reluăm, după mai bine de un an. Ăsta e timpul pe care îl am la dispoziție.

Așa, deci, după vreo 15 kilometri am hotărât sa ne întoarcem însă la intrarea pe aleea ce duce spre izvoare am zis să încercăm să urcam prin Tisa. 

a fost greu, am mai făcut și o pauză, ba nu, două, dar am reușit să urcam. Merită efortul, imaginile sunt de vis. 

Am descoperit un sat parcă rupt de lumea cu care suntem obișnuiți, însă vreo două mașini trădau apropierea de civilizație.

 De aici am mers către heliport 

și mai departe, prin pădure, către fosta vilă a Ceaușeștilor. 

Din păcate, nu am putut intra să o vizităm din cauză că fusese preluată de către cei din SRI. Asta e. Am avut o coborâre în viteză până la intrarea pe drumul principal, la mica distanță de locul unde parcasem mașina.

Undeva pe valea Vâlsanului

    Musătești, județul Argeș, 30,01,2021

 

Franturi de inceput de an 2018

          In prima parte a anului nu prea am avut parte de iesiri, parte din cauza vremii, parte din lipsa partenerilor.

          Dar, chiar si in aceste conditii, nu puteam sa stau departe de bicicleta, asa ca in scurtele momente in care am putut evada, am explorat in cateva ocazii padurea de la Comana.

uneori am fost singur, alteori am avut si parteneri, unii gasiti la fata locului, altii cu care am plecat de acasa.

          In doua dintre ocazii am fost profesor de metebe pentru prietenii care tocmai ce se apucasera de bicicleta. 

         Unele au fost linistite, altele mai aventuroase, prin balti si noroaie. A fost botezul lor.

         Stati: prima iesire a fost un solo chiar in prima zi a anului, apoi am mai avut o iesire prin padurea Cernica impreuna cu Marius si Cornel. Ultima s-a facut cu o oprire obligatorie la Branesti, la un restaurant pe care il descoperisem cu un an in urma. Si bineinteles cu bere si mici.

Paulesti cu Laura

Aloha!

          A trecut ceva timp de cand nu am mai intrat pe aici.  am reusit sa termin de editat filmele, asa ca ne reintoarcem la povesti.

         Ultimul an nu a fost dintre cei mai bogati in ture, in special din cauza vremii extraordinar de umede, dar si a accidentului care a pus punct sezonului chiar la inceputul toamnei, dar cateva tot au fost.

      Prima de care imi amintesc a fost  o revenire in padurile de pe langa Paulesti. In toamna anterioara mai fusesem cu MaC, dar de aceasta data am incercat un traseu nou.

Tura s-a intamplat sa fie in perioada in care infloreau salcamii, asa ca mirosul a fost genial.

A fost o plimbare lejera cu multe pauze si poze la fel. Era cat pe ce sa nu o mai facem, dar intr-un final am reusit sa ne pornim din capitala abia pe la pranz, asa ca intrarea pe traseu a fost in jur de ora 14. Cam scurt timpul, dar suficient pentru o plimbare reusita prin natura care tocmai revenise la viata.

         Daca la o tura anterioara ne intalnisem cu ursul, de aceasta data a fost mai placut, desi prima reactie a Laurei a fost un tipat. Din tufisuri a sarit pe langa noi o caprioara.

          Nu prea sunt multe de povestit, sau poate nu imi vin ideile, dar cred ca a fost cea mai placuta iesire. Nimic spectaculos, nimic sportiv, doar relaxare, cules de flori de salcam si cam atat. Insa trebuia sa fie si o parte mai aventuroasa.

Cum tot stateam noi linistiti la fotografii, am remarcat ca cerul se cam face negru. 

          Asa ca, imediat ce am auzit si primele tunete, am dat talpa spre masina. Intr-un final de poveste am ajuns la masina odata cu primii stropi de ploaie. Se pare ca inceputurile de sezon cu Laura se termina pe ploaie. Asa a fost si in urma cu un an, pe valea Valsanului.

       Am urcat repede bicicletele pe masina, suficient cat sa ne adapostim de grindina care tocmai incepuse. Din fericire a fost de scurta durata, asa ca drumul de intoarcere a fost destul de linistit. Cu exceptia unei opriri fortate la Tancabesti, unde un viteaz cu bmw se urcase pe parapetul dintre cele doua sensuri.