Despre România cea plină de obiective interesante, se vorbește pe net în multe locuri. În unele de bine, în altele de rău, important este ca se vorbește Dar partea interesantă este că prea puțini vorbesc despre locuri mai puțin cunoscute, sau chiar locuri din jurul casei. Sunt curios câți dintre noi au făcut experimentul pe care l-am făcut eu în ultima vreme. Deși sunt născut în Curtea de Argeș, locuiesc de 11 ani în Slatina. Până anul acesta nu prea am ieșit să cunosc împrejurimile orașului. De ce? Nu știu. Sunt curios câți dintre noi au încercat să iasă la o plimbare în jurul localităților de baștină. Pariez că am descoperi foarte multe locuri interesante, cu povesti ascunse, știute doar de localnici.
Concret, de câteva săptămâni, imediat după ce am trecut de perioada de convalescență, am început să fug tot mai des la țară pentru a îmi satisface noua pasiune: bicicleta. Nu sunt un super profesionist dar mă plimb și văd locuri frumoase, pe care altfel nu le-aș fi descoperit, pentru simplul motiv că nu sunt în drumul obișnuit sau sunt destul de greu accesibile.
Săptămâna trecută, împreună cu un prieten, am plecat la o plimbare prin satele vecine. Drumul liber, fără probleme.Deși credeam că va fi o simplă tură cu bicicleta, s-a dovedit a fi mult mai interesant.
În primii kilometri, Ibănești, Vânești, Căzănești și până la Cucuieți, am avut parte doar de asfalt, destul de drept terenul, chiar dacă este cam plin de gropi (nu se putea altfel). La Cucuieți am făcut dreapta pe un drum pietruit, cu o trecere printr-o gârlă secată, deși se putea trece și pe o punte de lemn, dar nu am avut incredere că ne va ține cu bicicletele, așa că am evitat. Am intrat într-o zonă pe care nu o cunoșteam iar la intrare a apărut și prima oprire pentru fotografii. Motivul: o bisericuță frumoasă, care parcă era adusă aici de prin alte locuri.
Totul în jur era atât de liniștit, nu vedeai nimic în jur care să te deranjeze, parcă eram într o altă lume, uitasem cu totul de gălăgia orașului.
Am plecat mai departe, și am reușit într-un final să vedem și câțiva oameni, deci satul nu era chiar părăsit.
După câteva sute de metri de urcare ușoară dar lungă, ne-am reîntors pe asfalt, direct într-o pantă urâtă, nu neapărat exagerat de aplecată, dar foarte lungă. Cel puțin pentru niște amatori ca noi. M-am ambiționat și am reușit să o urc fără a mă da jos din șa. Când în sfârșit am ajuns în vârf, un sentiment foarte plăcut m-a cuprins, să nu uităm că prima dată m-am urcat pe bicicletă în urmă cu un an, iar în acest an, din cauza unei operații, nu m-am urcat pe bicicletă timp de trei luni.
Mai departe, drumul a fost lejer, doar vreo două pante destul de scurte care nu ne-au pus probleme deosebite, și uite așa am trecut, parcă zburând prin Valea Fetei, Verguleasa și am ajuns la punctul în care trebuia să ne întoarcem: Poganu. Aici am făcut o pauză de hidratare și am făcut plinul cu apa de izvor, reeeeeece.
Aveam în față mai multe opțiuni și nu știam pe care să o alegem: prima dintre ele, și cea mai ușoară, întrucât aveam mai mult de coborât, era să ne întoarcem pe același drum, o a doua ne ducea peste un deal destul de abrupt, cu câteva porțiuni destul de distruse, iar pe alocuri și piatră cubică. În cea de a doua variantă aveam să ajungem în Otești și apoi se închidea bucla prin Cungrea. După câteva minute de stat la bârfă cu un localnic, am hotărât: ne vom întoarce peste deal, prin pădure. Ne-am făcut curaj, și hai la drum.
Încă de la început am luat panta în piept. Destul de mare pentru noi, dar am împărțit o în mai multe etape, întrucât aveam prea multe ocazii de a face fotografii.
În depărtare se vede Oltul:
După ce am reușit în sfârșit să urcăm dealul, aveam în față o câmpie lipsită în totalitate de orice priveliste. Nu-i bai, știam din trecerile cu mașina că ceva mai departe urma să intrăm într-o zonă de pădure.
Nu a trebuit să pedalăm prea mult până am trecut de câmpia neatrăgătoare, plictisitoare și iată că în față ne apare imaginea plăcută a pădurii Însă, odată cu intrarea în pădure a început o pantă nu extraordinar de mare, dar foarte lungă, iar asta a scos sufletul din noi. Însă a meritat din plin aerul curat pe care l-am respirat, liniștea care ne înconjura, mirosul de pădure...
După ce am reușit să urcăm în vârful dealului, la scurt timp, am avut parte de o coborâre furtunoasă. Deși oficial e drum județean, mai degrabă pare un drum forestier, sau ceva de genul. De ce? Ne-a întrebuințat serios întrucât este un drum de piatră cubică, dar care parcă a trecut prin bombardament, dar a dat un farmec aparte coborârii, a făcut să fie mai apropiată senzația de o coborâre printre rădăcinile copacilor.
După revenirea pe asfalt, am mai făcut o scurtă pauză la una dintre fântânile de pe marginea drumului, apoi după alte câteva minute eram în fața porții, cu respirația sacadată, dar foarte mulțumiți de evadare.
Concluzia este că nu trebuie să mergem neapărat foarte departe prin lumea largă, sau chiar prin străinătățuri, putem întâlni multe lucruri frumoase, interesante, chiar lângă noi. Dar, din păcate de obicei considerăm că cei care spun că avem o țară frumoasă sunt niște amărășteni care nu sunt capabili să vadă minunățiile Albenei sau Nisipurile de Aur. Din fericire, chiar avem o țară foarte frumoasă, păcat că nu știm să o apreciem. O spun din proprie experiență nu doar din plimbarea din aceasta primăvară, pe care am povestit-o în primele episoade, nicidecum, asta este doar una dintre mai multe plimbări prin Europa. Dar despre acestea veți citi mai târziu. Așa că, bucurați-vă de locurile pe care le avem lângă noi, să nu ne mai batem joc de ele aruncând gunoaiele pe unde apucăm, lăsând cărbunii de la grătar în mijlocul pădurii, scrijelind copacii. În Italia, am văzut în multe locuri un mesaj care se potrivește foarte bine oriunde, dar mai ales României Lasă acest loc cel putin așa cum l-ai găsit, sau cum ai vrea să îl găsești.
Deci: bucurați-vă că încă mai avem o țară destul de verde, puține țări se mai pot lăuda cu ce avem noi. Ieșiți în natură și respirați aer curat, nu gaze de eșapament.