Asta e din 2018.
După ce l-am convins pe Aurel să își ia bicicleta, a trebuit să îl duc și la munte. Cea mai facilă varianta era Olăneștiul.
Am plecat devreme, drumul a fost liniștit, așa că la ora 10 deja intram pe traseu. Fiind o tura de inceput de sezon, am hotărât să urcăm pe valea râului Olănești. Priveliști faine, liniștea era tulburată doar de susurul apei.
La scurt timp după intrarea în sălbăticie am avut parte și de o pană. Asta e. Cu ocazia asta am cunoscut un pensionar pe ATV, retras în munți pe perioada verii, cu care am povestit una-alta cat timp am remediat problema.
Un prim hop a urmat foarte repede. Am incercat să urcăm în Pietrișul, de unde am fi vrut să trecem în Comanaca. Din păcate a trebuit să renunțăm. Lipsa de antrenament se făcea simțită. Asta e! Am mers în susul râului cam 15 kilometri.
Reluăm, după mai bine de un an. Ăsta e timpul pe care îl am la dispoziție.
Așa, deci, după vreo 15 kilometri am hotărât sa ne întoarcem însă la intrarea pe aleea ce duce spre izvoare am zis să încercăm să urcam prin Tisa.
a fost greu, am mai făcut și o pauză, ba nu, două, dar am reușit să urcam. Merită efortul, imaginile sunt de vis.
Am descoperit un sat parcă rupt de lumea cu care suntem obișnuiți, însă vreo două mașini trădau apropierea de civilizație.
De aici am mers către heliport
și mai departe, prin pădure, către fosta vilă a Ceaușeștilor.
Din păcate, nu am putut intra să o vizităm din cauză că fusese preluată de către cei din SRI. Asta e. Am avut o coborâre în viteză până la intrarea pe drumul principal, la mica distanță de locul unde parcasem mașina.
