A venit primavara, iar eu inca nu am terminat povestile din toamna. "Noroc" ca inca nu am avut parte de o iesire pe munte. Totusi am facut doua scurte iesiri, dar vine si vremea lor.
Asa cum am spus la sfarsitul ultimei povesti, dupa o saptamana de la turul de forta in jurul Bucurestiului, am revenit la munte. In aceeasi zona ca la inceput de septembrie: Câmpina. Numai ca de aceasta data am ales un traseu pe vale, nu pe creasta. Traseul urma sa ajunga la un obiectiv pe care luna trecuta l-am vazut de la distanta: barajul si lacul de acumulare Paltinu.
M-am intalnit cu partenerul in jur de ora 7:00 si am pornit la drum. Desi stabilisem un traseu, pe drum am hotarat sa mergem pe alta ruta.
Am facut o pauza in Ploiesti pentru ceva provizii, motiv pentru care am ajuns in Câmpina abia pe la 10. Am plecat destul de repede si am ratat traseul, apucand in sens invers. Ne-am lamurit repede si ne-am intors destul de repede. Am intrebat un carutas si dupa numai cateva sute de metri ocol, am intrat pe o scurtatura care avea sa ne scoata la traseul normal. A fost p portiune de 1-2 kilometri de drum pietruit pe malul Doftanei. Am revenit pe asfalt si am continuat urcarea spre baraj. Am oprit pentru cateva fotografii la baza unei porti naturale create de ape.
Dupa sedinta foto am mers continuu pana la baza barajului.
Am facut o noua pauza pentru a ne pregati sufleteste pentru urcare. Am mai facut ceva fotografii si ne-am facut curaj. In mod surprinzator pentru mine, am reusit sa urc fara pauza pana pe baraj. O noua pauza. Mancare, refacut rezervele de apa la un izvor din apropiere si cateva fotografii inainte de a merge mai departe.
In continuare drumul urca, dar nu pentru mult timp, dupa care vine o coborare frumoasa pana la viaductul care trece peste un brat al barajului.
De aici se lasa descoperita o zona de agrement intr-o poiana pe malul lacului. Am profitat de acest loc pentru a ne odihni putin si a face planuri pentru drumul ce urma, dar in acelasi timp a incoltit un plan pentru viitor. Adica o posibila tura pe valea Vâlsanului, eventual urmata de una pe raul Doamnei.
Am hotarat sa nu mai urmam traseul initial si sa incercam sa descoperim ce ne ofera valea. Am ajuns in Teșila unde am traversat raul incercand sa gasim ceva drumuri necirculate si poate fara asfalt. Din discutiile cu localnicii a reiesit ca aveam doua variante: catre Sacele si scapam de asfalt in cativa kilometri, iar a doua sa urcam pe Calea Baiului, in acest caz scapand imediat de asfalt. Am ales Calea Baiului.
Din discutiile avute, se pare ca acest drum ne poate scoate pana in Busteni. Noi am vrut sa exploram o parte, cat ne permitea timpul. La intrarea pe acest drum am intalnit un grup numeros de biciclisti, care tocmai ce coborasera, iar ceva mai tarziu inca doi, dintre care unul era cu o mana pansata si legata de gat.
Drumul a inceput sa urce destul de serios, dar privelistile compensau. Au alternat scurte coborari care ne-au ajutat sa ne recapatam suflul. Cel putin pentru mine a fost cazul.
Dupa circa o ora am hotarat sa ne intoarcem. Pe drum ni s-a descoperit o priveliste superba asupra vaii, asa ca am mai facut o sesiune foto.
Abia acum, la coborate ne-am dat seama cat de mult urcasem. A trebuit ceva atentie la coborare, mai ales ca ne intalnisem cu cel cu mana legata de gat. Asa ca am coborat cu grija. Drumul era plin de pietre care ne puteau face bucurii. Eu era cat pe ce sa o patesc, dar am reusit sa ma redresez rapid.
Urmatoarea oprire a fost la intrarea in sat unde am mai facut cateva fotografii.
De aici am hotarat sa ne intoarcem pe drumul pe care il evitasem la intrarea in Teșila.
Va amintiti ca vorbeam mai devreme de cateva coborari faine? Ghinion: acum trebuia sa le urcam. Am mai facut o pauza pentru cateva fotografii in care se vede cum se varsa Doftana in lac, iar apoi la baraj pentru a umple bidoanele cu apa.
De aici mai departe am mers aproape continuu. Am mai facut o scurta pauza pentru fotografii si inca una sa cumparam miere.
La intrarea in Câmpina am avut de ales: asfaltul sau drumul pietruit pe care am venit. Colegul a vrut sa incerce si pe asfalt. Big mistake. Daca drumul pietruit era plat ca o clatita, cum spune un site cu harti, asfaltul urca destul de mult. Ganditi-va cum venea o urcare destul de grea dupa 70 de kilometri....Asta a fost. Am reintrat pe Calea Doftanei cea plina de gropi, parca a fost uitata de autoritati. Am fost obligat sa merg cu furca activa.
La intoarcere am mai facut o pauza la intrarea in Ploiesti unde am mancat la o terasa de langa Carrefour. Mancare buna si ieftina. Recomandat calatorilor care vor sa manance ceva repede si fara prea multe pretentii.
A fost inca o iesire frumoasa, care lasa loc pentru multe planuri.
Din discutiile avute, se pare ca acest drum ne poate scoate pana in Busteni. Noi am vrut sa exploram o parte, cat ne permitea timpul. La intrarea pe acest drum am intalnit un grup numeros de biciclisti, care tocmai ce coborasera, iar ceva mai tarziu inca doi, dintre care unul era cu o mana pansata si legata de gat.
Drumul a inceput sa urce destul de serios, dar privelistile compensau. Au alternat scurte coborari care ne-au ajutat sa ne recapatam suflul. Cel putin pentru mine a fost cazul.
Dupa circa o ora am hotarat sa ne intoarcem. Pe drum ni s-a descoperit o priveliste superba asupra vaii, asa ca am mai facut o sesiune foto.
Abia acum, la coborate ne-am dat seama cat de mult urcasem. A trebuit ceva atentie la coborare, mai ales ca ne intalnisem cu cel cu mana legata de gat. Asa ca am coborat cu grija. Drumul era plin de pietre care ne puteau face bucurii. Eu era cat pe ce sa o patesc, dar am reusit sa ma redresez rapid.
Urmatoarea oprire a fost la intrarea in sat unde am mai facut cateva fotografii.
De aici am hotarat sa ne intoarcem pe drumul pe care il evitasem la intrarea in Teșila.
Va amintiti ca vorbeam mai devreme de cateva coborari faine? Ghinion: acum trebuia sa le urcam. Am mai facut o pauza pentru cateva fotografii in care se vede cum se varsa Doftana in lac, iar apoi la baraj pentru a umple bidoanele cu apa.
La intrarea in Câmpina am avut de ales: asfaltul sau drumul pietruit pe care am venit. Colegul a vrut sa incerce si pe asfalt. Big mistake. Daca drumul pietruit era plat ca o clatita, cum spune un site cu harti, asfaltul urca destul de mult. Ganditi-va cum venea o urcare destul de grea dupa 70 de kilometri....Asta a fost. Am reintrat pe Calea Doftanei cea plina de gropi, parca a fost uitata de autoritati. Am fost obligat sa merg cu furca activa.
La intoarcere am mai facut o pauza la intrarea in Ploiesti unde am mancat la o terasa de langa Carrefour. Mancare buna si ieftina. Recomandat calatorilor care vor sa manance ceva repede si fara prea multe pretentii.
A fost inca o iesire frumoasa, care lasa loc pentru multe planuri.
