Tura de inceput de an

Bine v-am regasit!

        Ultimul sfarsit de saptamana a insemnat niste premiere: prima iesire pe bicicleta din noul an, apoi a fost prima iesire in care am avut insotitor si a fost prima iesire din oras.

       Cu cateva ore inainte de iesirea programata inca de sambata, duminica dimineata aflu ca, daca vreau, pot avea un coleg de drum. Bineinteles ca am acceptat. Este vorba de Marius pe care il stiti (cei care au citit povestile mai vechi) de acum doua veri cand am avut prima iesire mai lunga. Daca initial aveam in plan plimbarea obisnuita prin oras printre masini, acum, avand insotitor, deja ma gandeam sa facem o iesire prin satele vecine.

      Acum apare o problema. Eu nefiind nascut in zona nu prea cunosc imprejurimile. Dar pentru asta s-a inventat Gogu cu ale lui harti vestite, dar si telefonul cu Android si GPS. Dupa o consultare a hartilor, avand in vedere ora, am stabilit un traseu scurt de circa 30 km, cu posibilitatea de a il extinde.

      In sfarsit a venit si ora stabilita. M-am intalnit cu Marius si am propus traseul. A fost de acord, asa ca, dupa  o scurta pauza de cumparaturi, am inceput traseul propriu-zis. Am hotarat de comun acord sa incepem cu o urcare - cea de la intrarea dinspre Craiova spre centru. De aici am facut traversarea orasului, bineinteles printre masini, iar mai departe directia Recea.

       Inainte de a incepe coborarea spre Recea am facut si o prima pauza pentru fotografii, iar odata ajunsi in vale am facut o noua oprire pentru a reface proviziile de apa.

      Am plecat mai departe, am mers in dreapta prin Zorleasca unde am intrat pe un drum pietruit care, la iesirea din sat, se transforma intr-un drum ingust de pamant. Nu vreau sa ma gandesc cum e pe aici dupa o ploaie.

      La iesirea din sat am mai facut o pauza de fotografii, dar mai mult pentru amintirea ca am trecut pe aici, decat pentru peisaje. Am pornit mai departe iar drumul a fost numai bun pentru bicicleta.

      La intrarea in Saltanesti am facut o noua pauza pentru fotografii - aveam o priveliste panoramica a mendrelor Dârjovului ce nu trebuia ratata.

        Din pacate a trebuit sa ne punem in miscare destul de repede, asta din cauza catorva zeci de caini care vroiau sa rupa gardul unei proprietati de la marginea satului. Din fericire nu aveau nici macar o singura gaura in gard pe unde sa iasa, asa ca am trecut linistiti.

       Odata cu intrarea in sat a reaparut si asfaltul, unul chiar foarte bun. La un moment dat, trecand pe langa o casa unde tot intrau localnicii la o nunta sau chef al unor sateni mai pricopsiti (judecand dupa marimea casei, stilul nu il discutam) Marius are parte de o urare foarte inteligenta a unuia mai "inteligent": "Sa faci pana.". Din fericire nu s-a adeverit. La intrarea in Brebeni am stat in cumpana incotro sa mergem. Era cam repede sa ne intoarcem acasa (nu ne uitasem la ceas). Am hotarat sa mergem inainte, urmand ca la intersectia cu drumul spre Greci sa hotaram daca mergem spre Coteana sau spre Greci. Insa dupa o scurta pauza si consultarea ceasului am hotarat ca mai bine ne intoarcem in Slatina.

       Eram curios cum va decurge urcarea dealului de la iesirea din Brebeni. Dezamagire: mai scurt si mai putin abrupt decat imi aparea din masina. Am mai facut o alta pauza pentru poze dupa care am plecat agale spre oras.

De aici inainte doar camp. Ne mai astepta un singur hop: "prietenii" mei patrupezi, cei despre care  v-am povestit saptamana trecuta. Erau la locul lor: ne-au luat in primire dar, fiind doi, au fost bagati in ceata si nu stiau in care parte sa alerge.

        O remarca se merita facuta: odata cu intrarea pe drumul spra Slatina soferii au dovedit inca odata cat de "civilizati" sunt: claxoane la greu, depasiri in situatia in care aveau masina pe contrasens, parca isi propusesera sa ne bage cu orice pret in sant, viteza de parca erau la F1.

       Avand in vedere ca soarele inca nu apusese am stabilit sa ne mai invartim prin oras. Insa, la scurt timp Marius a primit un telefon care l-a facut sa renunte, asa ca eu am continuat de unul singur tura. Insa am constatat ca este plictisitor de unul singur, asa ca am hotarat sa merg acasa.

       In total s-au strans 32 kilometri pe care ii puteti vedea si pe link-urile de pe mapmyride si bikemap:

bikemap.net/ro/route/2412043-inceput-de-an
mapmyride.com/routes/view/344636247


Sper sa tina vremea buna si sa reusesc sa fac ture si mai lungi.
Sa auzim de bine!

Route 2412043 - powered by www.bikemap.net

Create Maps or search from 80 million at MapMyRide

PS: Scuze pentru intarzierea cu care au sosit fotografiile.

Dambovicioara reloaded

Salutari!

Asa cum am spus in postarea precedenta, ne-am intors la Dambovicioara. Bineinteles, la Green Paradise.
De aceasta data, am stat de vineri pana luni, apoi direct la serviciu. Fiind deja la al doilea sejur, gazdele ne-au tratat ca fiind de-ai casei, adica a fost si mai bine decat prima data.
Am ajuns seara tarziu, asa ca prea multe nu sunt de spus.
Dimineata dupa micul dejun, am hotarat sa ne facem o mica incalzire si am mers, cu bicicletele, bineinteles, pana in Podu Dambovitei. Asta numai dupa ce am reusit sa dau jos noroiul care ramasese de la tura trecuta, si o curatare serioasa a lantului.
Drumul de asfalt nu ne-a pus niciun fel de probleme. Peisajul in schimb, ne cam facea neatenti la trafic: magnific. Am mers pana aproape de iesirea in drumul european, dar ne-am oprit sa admiram panorama satului scaldat in lumina diminetii. Am facut o serie de fotografii dupa care am hotarat sa mergem inapoi.

Deja ni se facea pofta de pastravul care ne astepta sa il punem la gratar. Ne temeam de intoarcere, din cauza ca aveam doar de urcat, iar antrenamentul Cristinei era inexistent. Cu toate astea, am ajuns fara probleme inapoi, bineinteles dupa repetate opriri pentru fotografii.
Dupa pranz, planuisem o plimbare care ramasese restanta de la precedenta vizita: lacul Satic. Din pacate, am ramas pe cont propriu: cel mic s-a dovedit a fi prea greu de stapanit, iar cumnata nu mai putea sa faca fata singura, asa ca a trebuit ca si Cri sa ramana la pensiune, plus ca si distanta era destul de mare, iar gazdele ne avertizasera ca drumul e cam prafuit. M-am imbarcat, dar dupa nici 100 de metri am fost nevoit sa ma intorc: cauciucul pe spate incepuse sa se lase. Aveam camera de rezerva, dar  nu prea aveam chef de schimbat, asa ca am preferat sa car cu mine pompa. Am plecat sperand sa vad ceva frumos, dar si cu speranta ca nu voi avea pra mult de urcat. Din fericire, dupa coborarea pana in Podu Dambovitei, drumul european s-a dovedit a fi pustiu, iar eu am hotarat sa fac urcarea pana la intersectia cu drumul care se lasa in dreapta spre Satic, pe bicicleta. Initial credeam ca voi avea probleme, din fericire bicicleta cumparata cu cateva zile inainte de primul sejur, s-a dovedit a fi de incredere. Insa, imediat dupa ce am parasit drumul european, am fost nevoit sa fac o pauza: peisajul era prea spectaculos ca sa nu fie imortalizat. Era o imagine foarte frumoasa a urcarii care duce pana in varful versantului, apoi urmand coborarea catre Fundata, Moeciu si Bran.

De aici drumul era intr-adevar, foarte prafuit. Prima portiune era in urcare, nu foarte accentuata, dar plina de gropi, ca orice drum de tara, de altfel. Aici intrasem pe valea Dambovitei, da, chiar aceea care ajunge prin capitala. Privelistea era incantatoare. Dupa cateva sute de metri de urcare vine o coborare lunga (cam 1 kilometru, conform hartilor) ce imi da ragazul sa admir privelistea. In scurt timp am o surpriza: am intrat intr-o zona de chei despre care nu stiam.

Drumul, desi este de pamant si destul de gaurit, cel putin este lat cat o strada normala. Insa, la fiecare masina care trece pe langa mine mai inghiteam putin praf. De altfel, pe toata lungimea traseului toata vegetatia de pe marginea drumului este acoperita de praf, insa compenseaza prin frumusete. La sfarsitul acestor chei se deschide o vale larga de o mare frumusete. O imagine idilica, cu case rasfirate pe dealuri, printre fanete, parca este un tablou. Superb. Eram in satul Saticu de jos.

La scurt timp dupa iesirea din sat apare si barajul de acumulare. Are o adancime de 10 metri iar uzinarea apei se face in Rucar, iar apa mai iese la suprafata abia la Dragoslavele. Pe marginea lacului s-a construit un complex format din mai multe bungalow-uri, dar pe partea opusa drumului principal.

La capatul lacului, incepe satul Satic, cu doar cateva case pe ambele parti ale raului, cu treceri pe podete facute din barne aruncate peste vale, sau construite integral din scandura, depinde daca sateanul respectiv avea masina sau nu. De aceasta data raul era mult mai mult mai vijelios, am inteles ca din cauza ca se uzina la barajul Pecineagu, aflat undeva la vreo 15 kilometri mai sus. Nimeni insa nu a putut sa imi spuna care e debitul real al Dambovitei: cel din amonte, sau cel din aval de lacul Satic.

Trecerea din Satic in Saticu de sus a fost insesizabila, noroc cu indicatorul de pe marginea drumului.

Dupa ce m-am mai plimbat prin sat sa mai fac ceva poze, avand in vedere ora tarzie, a trebuit sa fac cale intoarsa.

La urcare, de la lac pana in sat am fost insotit de un pustan care mi-a aratat un izvor cu apa buna de baut.

La intoarcere am vrut sa imi umplu bidonul, dar am observat in vecinatatea izvorului cateva tufe de zmeura. Asadar, hai la cules. Si tot asa am tinut-o cam pana in Saticu de jos, mai mult oprindu-ma sa culeg zmeura decat sa pedalez. Am reintrat in portiunea de chei,

unde uitasem sa va spun, la un moment dat, raul intra pe sub stanci si iese din munte ceva mai jos. In aceasta zona, drumul fiind mai prost, m-am luat, fara sa vreau, si la intrecere cu un camion, pe care bineinteles ca l-am depasit, atat de greu se merge cu masina. Insa peisajele erau prea frumoase ca sa mai continui cursa, asa ca am preferat sa imortalizez peisajele.

Apoi a urmat o urcarea ce avea sa ma scoata in varful traseului, insa s-a dovedit ca nu aveam motive sa ma tem.
Dar, odata reintrat pe drumul catre Dambovicioara, am avut de urcat continuu, iar eu deja incepeam sa dau din greu. Asta fiindca nu vroiam sa trec pe un pinion mai mare. Vroiam efort, sa dau jos o parte din centimetrii in surplus de pe talie.
Cam asta a fost prima zi.
Pentru ziua urmatoare aveam planificat un drum pe Valea cheii. Din pacate nu am ajuns sa il fac cu bicicleta. Avand pofta de pepene, am hotarat pe la pranz sa mergem in Rucar la cumparaturi. Daca tot ne-am urcat in masina, Cri a propus sa facem o scurta investigatie asupra viitorului traseu. Mai ales ca auzisem despre el ca ar duce la o alta pestera. Avea sa fie singura vizita in acea zona, din cauza ca privelistile erau superbe, insa drumul este drum de tara, si foarte ingust, deci am mers destul de incet. Din pacate, nestiind cat va dura, si ca nu vom mai ajunge in acea zi, nu am luat cu noi camera foto, deci nu avem nici macar o singura fotografie.
Am ajuns pana la urma la pestera de care vorbeam mai devreme si am constatat ca era cocotata la cativa metri mai sus fata de drum. Vai, noi plecasem in papuci si fara lanterna. Cu toate astea, am urcat, iar eu chiar am intrat, alaturi de cativa turisti, insa dupa cateva zeci de metri am fost nevoit sa ma intorc, convins ca ma voi intoarce mai tarziu. Insa drumul a durat destul de mult, si mai ales necesita destul de mult timp pentru a fi parcurs, asa ca ne-am ales cu un motiv foarte buna sa ne intoarcem in Dambovicioara. Un alt motiv pentru care vreau sa ne reintoarcem in zona este o tura pana la barajul Pecineagu. Am inteles ca este al doilea lac de arocament din  Europa: 110 metri.
Dupa ce am mancat, am hotarat sa facem totusi o plimbare cu bicicleta. De aceasta data, fiind duminica spre seara, considerand ca cei care trebuiau sa se intoarca acasa deja o facusera, deci drumul este pustiu, am hotarat sa urcam, de aceasta data in doi, spre cabana Brusturet. Vroiam sa vada si Cri ce am vazut eu cu doua saptamani inainte. Deja dupa plimbarea din ziua precedenta avea incredere ca poate si ea sa urce. Am avut dreptate in privinta traficului, dar aproape de iesirea din chei, in poiana cu cabana, am fost intampinati de un ciobanesc, care pana la urma s-a dovedit a fi prietenos. Dar, datorita orei tarzii, am hotarat sa ne intoarcem, in definitiv ne atinsesem scopul: vazusem partea spectaculoasa a cheilor.

O alta parte foarte placuta a fost coborarea, mai ales pentru Cri: era la prima coborare in viteza pe un drum de munte si a savurat-o din plin. Se pare ca ne-a prins pe amandoi gustul plimbarilor prin muntii patriei, calare pe biciclete.
Concluzia, fireasca de altfel? Vom pleca si in concediu tot la munte si tot impreuna cu bicicletele.

Mai jos este harta traseului pana in Saticu de sus:

Bike route 2224668 - powered by Www.bikemap.net

Ne reintalnim la intoarcerea din concediu!
Plimbari placute!

Europa - episodul 8

Ziua 14

Toulon (Franța) - Marone (Brescia - Italia) 590 km

         O nouă dimineață, o nouă provocare. Dacă în ultimele zile am parcurs drumuri despre care știam deja destul de multe, de la dus, de această dată urma să intrăm în Italia. Întrucât nu a fost în planul inițial, nu  știam mai nimic despre ce avea să urmeze. Nu mă interesasem despre trasee, nici despre cazări sau stații GPL. Era ca o plimbare într-o noapte fără lună.

       Despre drumul prin Franța mai vreau să menționez un singur lucru: înainte de granița cu Italia, este o benzinărie cu un refugiu de unde aveti o panoramă foarte frumoasă asupra Mediteranei, în timp ce în spate aveți un munte care urca vertical, merită un popas de câteva minute.

         Haideți să tragem câteva concluzii despre Franța:

- în primul rând, eu consider că au cel mai bine întreținute autostrăzi, atât cele cu plată, cât și cele fără plată. Cele cu plată sunt dotate cu tot ce ai nevoie, asfaltul foarte bun, cam tot timpul am avut minim 3 benzi, deci nu poate fi vorba de aglomerație. Un lucru important: prețurile în benzinării, din păcate, sunt muuult mai mari decât în orașe, cu până la 30 de cenți pe litru.

- autostrăzile fără plată sunt foarte bune calitativ, sunt foarte libere chiar dacă au doar două benzi. De obicei se cam opresc brusc în orașe mai mici, lipsesc benzinăriile și restaurantele, iar uneori  pantele și curbele sunt mai mari decât de obicei, dar aceeași situație am întâlnit-o și în Germania.

- În Franța găsiți la orice pas lanțurile de magazine pe care le întâlniți și în țară, cu prețuri rezonabile.

- În zilele de sărbătoare precum și la sfârșit de săptămână, majoritatea benzinăriilor trec pe sistem automat cu card la pompă, cu exceptia pompelor de GPL care se pot folosi doar atât timp cât e prezent casierul .

- Același program și pentru magazine, deci dacă vă faceți planuri de cumpărături, stabiliți-vă foarte atent programul;

- Cei care intenționează să folosească drumurile naționale trebuie să țină cont că deși sunt bune calitativ, pot să aibe parte de un trafic infernal, foarte multe localități, iar limita de viteza este de doar 90 km/h.

       Am intrat în tunelul care ține loc de hotar între cele două țări, și iată-ne deja în Italia. O Italie care la prima vedere a lăsat niște impresii foarte puternice. Dacă până acum am mers pe o autostradă adevărată, de această dată oficial se numește tot autostradă, dar diferența este imensă față de Franța. De ce? Păi, în primul rând, cat ești pe coastă se circulă numai pe doua benzi care sunt destul de înguste, de multe ori cu o banda de urgență minusculă, practic este un drumv expres. La un moment dat se lățește puțin, la trei benzi dar foarte înguste,  așa că senzatiile sunt nu tari, foarte tari, mai ales că ești undeva la peste 100 de metri deasupra mării. Un alt aspect care le coboară foarte mult, cam tot timpul sunt limitări de viteză de genul maxim 100km/h, dar majoritatea sunt pe la 80 și chiar 60 km/h. Iarăși o bilă neagră: sunt foarte multe lucrări, deci se trece la o bandă și doar 60km/h. Ideea pentru care am ales drumul prin Italia a fost să câștigăm cam 300 kilometri, dar datorită vitezei foarte reduse cu care am circulat foarte mult timp, cred că ar fi fost mai rapid prin Germania.

       În schimb pentru cunoscători sunt și lucruri frumoase. Unul ar fi modul de construcție: foarte multe tunele, viaducte foarte lungi cu priveliste foarte frumoasă la Mediterana. Apoi tot drumul am fost la câteva sute de metri deasupra mării, deci superb.

       Pe toată lungimea coastei (foarte abrupte) am putut să vedem cum profită oamenii de orice petec de pământ. Am remarcat foarte multe sere construite pe verticală, podgorii de dimensiuni măricele erau așezate pe toți versanții, nu conta că erau foarte abrupți. Impresionant.

       Din mersul mașinii am remarcat că benzinăriile nu afișau prețurile pe marginea străzii așa cum face toată Europa. La un moment dat am intrat într-una dintre ele, mai mult de curiozitate, decât de nevoie, rezervorul de GPL era umplut la ieșirea din Franta. Surpriză: benzina și motorina erau la prețuri prohibitive: 1,8 - 2 euro. Deja ne-am cam speriat. Dar din fericire pentru noi, ceva mai târziu când am găsit o stație cu GPL am avut o alta surpriză, de această dată plăcută: era mai ieftin decât în Franța, Ungaria sau Germania. Așa că ne-a venit inima la loc.

       În sfârșit am ieșit de pe coastă și în fața noastră se întindea o câmpie imensă. O altă surpriză neplăcută: toată autostrada a fost numai pe două benzi, și mai mult, foarte aglomerată. Peste toate aceste neajunsuri s-au mai adăugat și o serie de camionagii nesimțiți care se băgau în depășire tocmai când erai lângă ei. Dădeai puternic în frâne, strângeai din  dinți și mergeai mai departe. A fost un drum infernal de la intrarea în Italia până aproape de destinație. Odată ieșiți de pe autostradă, la Brescia, am intrat pe un drum expres cred, avea doua benzi, dar de o calitate jalnică și, în plus, se mergea bară la bară. Din fericire nu aveam de mers mai mult de 30 de kilometri.

Încet-încet au început să apară în zare și munții. Am ieșit într-un drum secundar și am început sa urcăm tot mai mult. După așteptări destul de lungi, au apărut și peisajele încântătoare, exact ca în reclamele cu văcuțele și marmota: munți semeți cu zăpadă alba pe creste, iar în mijlocul lor, un lac. Dar drumul nu s-a încheiat, am urcat în continuare până la niște altitudini foarte ridicate. Când am ajuns la hotel, eram la o înălțime amețitoare deasupra lacului amintit anterior, cu un peisaj incredibil în jurul nostru. De aceasta dată nu mai aveam unde să ne plimbăm, eram într-un sătuc în vârf de munte, cu străzi înguste, pante abrupte, de la fereastră vedeam zăpada de pe piscuri, la numai câteva sute de metri.

       Având în vedere că nu eram nici în sezonul de iarnă dar nici în cel de vară, nu aveam prea multe opțiuni în ceea ce privește masa, dar nici chef de căutat nu mai aveam, așa că am ramas la restaurantul hotelului pentru masă și apoi somn de voie.

Ziua 15

Marone - Salzburg 515 km

      Odată cu dimineața, am luat-o de la capăt pe drumul către casă. Din nou am avut parte de autostradă cu două benzi, destul de aglomerată, am avut parte de aceeași camionagii care iți tăiau calea chiar când erai lângă ei, dar, deja aveam antrenament din ziua anterioară. La impresia foarte proastă despre Italia au mai contribuit și angajații de prin popasuri, care stăteau de pază la ușa toaletelor GRATUITE, parcă cerșind. Deși peste tot era afișat clar că nu se plătește, aceștia stăteau cu mâna întinsă, chiar aveau tupeul să comenteze dacă nu băgai mâna în buzunar, asta în condițiile în care deja plătești, și nu puțin, ca să circuli pe această autostradă.

       Singurul aspect care a spălat cât de cât imaginea stricată a Italiei, au fost peisajele care ne-au delectat cât timp am traversat munții.

        Trăgând linie, despre Italia pot spune destul de puține:

- Autostrăzile sunt cam forțate, de multe ori sunt înguste până aproape de dispariția benzii de urgență.

- Atenție mare la intrările pe autostrăzi: trebuie să acorzi prioritate la fel ca pe o stradă obișnuită, nu ai suficient loc pentru accelerare, de obicei pornești de pe loc;

- Benzina și motorina, cel puțin pe autostrăzile pe care am fost, te rup rău la buzunare.

- Referitor la restaurantele de pe autostrăzi, nu pot să vă spun nimic, întrucât nu le-am folosit, deci nu știu. Pe drum, am oprit o singura dată, și asta a fost la un popas unde am găsit două mese, dar de această dată nu mai aveam parte de comfortul popasurilor de prin alte părți.

       Nu pot să spun foarte multe despre această țară, întrucât nu am stat prea mult în zonă, dar din păcate, atât cât am stat, am avut parte numai de lucruri care o pun într-o lumină mai puțin plăcută. Auzisem și de la alții că italienii sunt răi cu străinii, de această dată am simțit-o pe pielea noastră. Ca o excepție, cei de la hotelul/pensiunea unde am stat peste noapte, au fost foarte drăguți, primitori. Dar poate că ne vom schimba părerea anul viitor, când plănuim să ajungem pentru mai multe zile pe acolo, vom vedea.

      A urmat intrarea în Austria: spectaculos, fără putință de a descrie cu adevărat ce am simțit. Dar să încerc.

Imediat după intrare, am avut parte de o coborâre amețitoare: o diferență de nivel de peste 1000 (da, o mie) metri parcursă în 15 minute.

      Deja se vede schimbarea în bine fata de Italia. Aici e vorba de autostradă. Nu o să insist, deoarece am mai povestit despre drumurile din Austria.

     La un moment dat, drumul ne-a dus prin Germania, unde din nou am avut parte de autostrăzile lor cu foarte mult beton, foarte aglomerate, dar și pline de, ați ghicit, restricții pentru lucrări. Cred că media orară pe bucata pe care am traversat-o prin Germania, este undeva pe la 70, hai maxim 80 km/h.

În sfârșit, am ajuns la hotel în Salzburg. Aici ne așteptau niște austrieci cu aspect și nume de asiatici (pakistanezi, indieni, ceva de prin aceste părți), dar nu asta contează. Important a fost că au fost în regulă, mai puțin cel care supraveghea micul dejun. Individul stătea cu căștile în urechi, dar nu îl interesa că platourile cu mâncare sunt goale, a trebuit să apară niște turiști mai înfometați care i-au atras atenția. Oricum tipul părea ca și cum ar fi avut o noapte albă, sau ceva de genul.

      Prin Salzburg nu am putut să vizitam mare lucru, întrucât am ajuns târziu (dar nicio problemă, nici nu a fost programat decât ca pauză de somn), deci cam totul era închis. Austria însă, este programată, împreună cu Italia, anul viitor. Totuși ne-am plimbat ceva timp prin oraș, pot spune că este un oras drăguț, curat, însă de dimensiuni destul de mici, mă așteptam la ceva mult mai mare și mai grandios, având în vedere istoria lui. Dar, ne vom edifica anul viitor, cel târziu peste doi ani (e posibil ca anul viitor să alegem țara noastră sau Grecia/Turcia, încă nu am stabilit nimic). Și cam așa a trecut încă o zi, de această dată parcă mai puțin obositoare, poate din cauză că ne apropiam de casă, sau poate datorită peisajelor din munți, cine știe.

Ziua 16

Salzburg - Timișoara 825 km

      Această zi trebuia să fie ceva mai scurtă, numai până la Szeged, dar, din păcate, datorită unui eveniment neplăcut, a trebuit să fie prelungită.

     Așadar, iată-ne ajunși în penultima zi a călătoriei. Am plecat la drum de dimineață destul de devreme, deja se simțea că suntem nerăbdători să ajungem acasă. Am reușit să găsim o stație unde să facem plinul la rezervorul de GPL, adică la un service, unde, de obicei, se încarcă butelii de aragaz. Trebuie să vă spun că în Austria, probabil, datorită salariilor mari, GPL-ul nu prea este popular, stațiile  sunt foarte rare. Am plecat mai departe știind că ne așteaptă o zi foarte lungă, cred că de fapt cea mai lungă - peste 700 km. În realitate s-a dovedit a fi chiar mai lungă decât programasem, veți afla.

     Drumul prin Austria a decurs fără probleme, singurul lucru pe care l-am remarcat fiind coada de mașini de la Pandorf, cel puțin 5 km, atunci am fost curioși să urmărim indicatoarele, deși coada începuse deja.

     La intrarea în Ungaria ne aștepta prima surpriză neplăcută: în stilul pur balcanic/ex-comunist sau cum mai vreți să îi spuneți, ne așteptau băieții deștepți cu vigneta pentru Ungaria. Care este problema: oficial, cea mai ieftină vignetă pentru autoturisme, este de în jur de 4-5 euro pentru 4 zile. În practică, lucrurile stau altfel: "nu avem pe 4 zile, doar pe 10 zile", ăsta era răspunsul, invariabil. Asta oficial este cam 9 euro, dar se vinde cu 12-13 euro. Am plecat fără să o cumpăr, în speranța unei benzinării de unde să o iau la preț corect. Am găsit o benzinărie chiar înainte să intrăm în zona de control, de unde am cumpărat-o tot pe cea de 10 zile, dar cel puțin la prețul corect. Acum îmi aduc aminte că și la plecare, când am cumpărat-o din România (din benzinărie Mol) prețul a fost de circa 10 euro, deci dacă vreți să o găsiți pe cea de 4 zile, intrați pe site-ul oficial și plătiți cu cardul. Pentru Ungaria este suficient că ați plătit, au control video pe baza plăcutelor de  înmatriculare. În schimb în Austria, aveti mare grijă, imediat cum a-ți luat-o va trebui să o lipiți pe parbriz, altfel degeaba ați dat banii, am înțeles că se lasă cu amendă pe loc, fără alte comentarii.

      Odată cu intrarea în Ungaria, ceva s-a schimbat, nu știu ce dar se simțea că am ieșit din Europa vestică și am intrat în spațiul ex-comunist. Drumul era destul de bun, chiar dacă doar două benzi pe sens, dar asta o știam de la plecare. Din păcate, de această dată era mult mai aglomerat, iar la un moment dat am întâlnit si un accident, lucru care ne-a mai mâncat vreo 15 minute. Am ajuns până la urmă pe centura Budapestei, cu vestitele lucrări, despre care am mentionat și în primele postări, din nou indicatoare care se contraziceau sau chiar lipseau, așa că din nou am fost scoși pe un drum secundar care după vreo 2 kilometri se mai și termina destul de brusc într-un giratoriu. Am reintrat pe centură după care am scăpat destul de repede de lucrări și am intrat pe autostrada către Szeged. De această dată, drumul era mult mai liber, așa că am putut să mergem omenește.

     Totul a decurs bine până la ieșirea de pe autostradă. Chiar la intrarea pe breteaua de ieșire am redus viteza la 60km/h, conform cu indicatoarele, nu aveam chef de amenzi prin țări străine. Dar din nefericire am avut parte de un idiot de șofer de camion care se grăbea și nu a vrut să reducă, așa că din cauza fizicii pe care probabil nu o prea înțelegea, a urmat o traiectorie care îl arunca spre câmp. Din păcate, pe această traiectorie ne aflam noi. Vă imaginați continuarea. Am scăpat însă fără nici măcar o zgârietura, doar cu o sperietura groaznică. 

       A urmat traseul obișnuit, am primit actele de constatare a accidentului, mi s-a chemat o platformă pentru transport în Szeged și apoi direcția vulcanizare. Din fericire aveam bani lichizi, fiindca altfel, nu mă lua de acolo. Șoferul platformei a dat câteva telefoane și până la urmă a găsit o vulcanizare, la fel ca și pe la noi, în curtea unui particular. Din păcate a trebuit să accept ca în locul cauciucurilor tăiate de pe spate să plec cu niște reșapate de iarnă, dar cel puțin am plecat către țară pe roți.

     Am hotărât să plec și eu către țară, chiar dacă aveam rezervare chiar în Szeged, așa că două ore mai târziu am ajuns în Timișoara. Din fericire eram cu toții sănătoși.

      Câteva concluzii despre Ungaria:

- deși au autostrăzi care traversează țara în lung și în lat, toate au doar două benzi, iar după ce treceti de Budapesta către Europa vestică, devin foarte aglomerate;

- Foarte mare grijă pe centura Budapestei, se lucrează foarte mult, restricțiile sunt de multe ori la 60km/h, iar semnalizarea devierilor este deficitară.

- Dacă sunteți doar în tranzit, vă recomand să vă luati vigneta de pe net, se pare că doar acolo se poate achiziționa cea de 4 zile cu circa 5 euro, altfel, o să aveți surpriza să o găsiți pe cea de 9 euro, dar la suprapreț, între 10 și 13 euro. Un alt avantaj este că scutiți timp prețios, evitați cozile destul de mari de prin benzinării.

- La fel ca și în Franța, benzinăriile de pe autostrăzi sunt mult mai scumpe decât cele de prin orașe.

- Dacă vreți să faceți cumpărături, dar nu aveți forinți, se pare că sunt destul de multe locuri în care se poate plăti cu euro. Eu am primit inclusiv facturi emise în euro, pentru platforma care m-a dus până la vulcanizare, și la fel pentru înlocuirea cauciucurilor.

Ziua 17

Timișoara - Slatina 390 km

      După o noapte destul de scurtă, am plecat din nou la drum. Urmare a evenimentului din seara anterioară, nu am mai avut chef de nimic. Totuși mi-a fost imposibil să nu remarc mizeria de trafic din Românica noastră cea iubită. Sunt atâția nebuni la volan, că uneori iți vine să te dai jos și să pleci mai departe pe picioare, asta întrucât la câte accidente cu autobuze și microbuze vedem la știri, nu mai ai încredere să te urci în așa ceva. Dar, asta e tărișoara noastră.

     Totuși, deși este așa cum este ea în privința infrastructurii, are multe părți frumoase, pitorești, pe care nu le-am găsit nicăieri pe unde am fost pe afară. Îmi aduc aminte cum un prieten francez, în vârsta de peste 50 de ani, acum vreo 7 ani, în momentul în care l-am dus la țară, mai sus de Curtea de Argeș, spre munți, în momentul în care a coborât din mașină, s-a oprit în loc și a exclamat: "Incredibil, așa ceva nu am mai văzut de când eram copil". Așadar se pare că străinii știu să aprecieze natura adevărată. Așa că, în următoarele episoade vă voi povesti unul din cele două concedii pe care le-am petrecut anul trecut.

    Ca niște concluzii finale, pot să amintesc că pentru aceste 17 zile și peste 7000 kilometri, pentru 3 persoane, costurile au fost undeva până în 3000 de euro, în condițiile în care cazările au fost destul de ieftine, combustibilul a fost GPL, iar obiectivele vizitate nu au fost chiar atât de multe. A fost un drum obositor, așa  că recomand ca un astfel de traseu să fie efectuat pe o perioadă mai lungă, optim cred că ar fi 4 săptămâni, și cu doi șoferi, altfel este foarte obositor.

     Acum, când mă uit în urmă, îmi dau seama câtă nebunie a fost în capul meu când am plecat la acest drum, dar, cum spun poveștile, dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit.

Dacă cineva are nevoie de ajutor în planificarea unei călătorii de acest fel, îi stau la dispoziție.

Ne reîntâlnim în scurt timp, până atunci, călătorii/concedii cât mai plăcute, vremea încă ține cu plimbăreții.

Europa - episodul 7

Ziua 12

Valencia - Tossa de Mar 450 km

      Înapoi spre casă, pe plictisitoarele autostrăzi din Spania. Nu am ce să spun despre drum. Am mers întins, doar o scurtă pauză în Barcelona pentru alimentare cu GPL, ocazie cu care am suspinat după multele obiective pe care nu am avut timp să le vedem. Dar, în felul acesta, avem un alt vis den îndeplinit. Visăm, visăm...

    Acum vine partea draguță a zilei. Am introdus în GPS adresa hotelului, cea luată de pe net. În apropierea destinației am început sa fim mai atenți la indicatoare. Am văzut un indicator,dar cum GPS-ul spunea altceva, l-am ignorat. A fost atât o decizie bună cât și proastă. Proastă, pentru că nu am fi trăit niște sentimente foarte intense, bună, întrucât nu am fi văzut orașul în întregime, probabil că am fi ratat multe părți frumoase (hotelul era chiar la intrarea dinspre autostradă, cea pe care o ignorasem mai devreme, și nu știu dacă am fi plecat prea repede din hotel). Ok, dar să revin, am ieșit de pe autostradă, am intrat pe un drum secundar care foarte repede a intrat în pădure, iar apoi a început să urce destul de abrupt. Surpriză, nu mergem la mare, ci la munte: apare și criblura. Din fericire tocmai se asfaltase, deci drumul era foarte bun, cu exceptia locurilor în care nu se fixase piatra. După o urcare destul de abruptă, am ajuns și pe versantul ce stă cu fața la mare - într-adevăr, eram la munte. M-am uitat la altitudinea de pe GPS - aproape 500 metri. Dar odată cu priveliștea mării a apărut și problema: parcă ar trebui să coborâm vertical, atât de abrupt era versantul, ne simțeam ca pe Transfăgărășan, cu diferența că drumul era și mai îngust, deci o mulțime de senzații foarte tari. Cu toate aceste inconveniente, am avut totuși o priveliște superbă, nu pot să descriu în cuvinte. Adrenalină  cât cuprinde, plus frumusețea care defila prin fața ochilor: a fost de neuitat. Pe drum am întâlnit și o stațiune aparent exclusivistă, cu hoteluri parcă rezervate cu mult înainte, interdicții de a intra (barieră), ceva de genul circuit închis. Oamenii ăștia nu aveau nimic de a face cu marea, era clar că veniseră la munte, căutau foșnetul pădurii de conifere, aerul curat și tare. Odată coborâți, ne-am trezit brusc în oraș, într-o zonă comercială. Încercând să găsim hotelul, am descoperit un orășel foarte cochet și liniștit. În sfârșit, am reușit să găsim pe cineva care să ne îndrume: hotelul era mai bine cunoscut drept Castelul, decât pe numele său real, și anume San Eloy. Asta deoarece pe exterior avea înfățișarea unui castel. Hotelul s-a dovedit a fi un complex pentru cei cu familii, camerele de fapt erau apartamente cu 2 camere și bucătărie utilată cu tot ce trebuie. Hotelul era conceput pentru relaxare totală: izolat la marginea pădurii, piscine, terenuri de sport, chiar și un minimarket.
       Odată rezolvată cazarea, am plecat să ne plimbam, dar din păcate, fiind trecut de 6 dupa amiaza, aproape toate magazinele erau închise. Nici o problemă: nu eram aici pentru cumpărături (făcusem plinul cu mâncare într-un Dia%, la sosirea în oraș), așa că am purces către plajă, sau alte locuri ce puteam să le descoperim.
       Am ajuns destul de repede pe plajă, întrucât orașul este foarte mic. Aici, dată fiind ora, nu era mai nimeni, avantajul nostru fiindcă puteam face poze doar noi cu  noi, nu și cu restul celor întinși la soare.

      După cum se vede din fotografii, am descoperit și adevăratul castel. Se prezintă într-o stare foarte bună. A fost un loc foarte potrivit pentru  plimbarea de seară. Bineînțeles că nu am ratat ocazia de face foarte multe fotografii. Iată câteva dintre multele:

      O imagine panoramică în care se pot vedea 2 din cele 3 plaje. O a treia este ascunsă undeva în spatele castelului.

      Pe măsură ce s-a lăsat seara, a început să bată vântul și să fie tot mai rece, adăugat la oboseala drumului, așa că am plecat încet spre hotel, printre platanii proaspăt curățați, care făceau  la ceas de seară, ca zona de pe marginea plajei să aibe un farmec aparte.

       Ne-am despărțit cu greu de plajă, dar cu promisiunea că a doua zi, înainte de a pleca la drum, să mai petrecem câteva ore la plimbare.

Ziua 13

Tossa de Mar - Toulon (Franta) 520 km

       Dimineața, prima oprire a fost bineînțeles pe plajă, unde aerul răcoros ne-a pus pe picioare și ne-a dat curaj pentru drumul pe care urma să îl parcurgem.

      După vreo câteva ore, ne-am luat rămas bun de la castel și plajă, cu speranța că vom reveni în anii ce vor urma.
       De aici am plecat la cumpărături, nu puteam să ne întoarcem acasă fără suveniruri, nu?
      A venit și momentul în care a trebuit să ne urcăm în mașină. Despre drum nu pot să vă spun nimic nou, am tot vorbit.
       Ca o concluzie, iată câteva lucruri care vă pot fi utile în Spania:
- verificați totdeauna înainte de plecare  traseul. Asta deoarece au două tipuri de autostrăzi (autovia, fără plată, și autopista, cu plată), iar de multe ori acestea se dublează. Din experiența personală, cele fără plată sunt mai bune calitativ decât cele cu plată, știu că pare ciudat, dar asta am constatat la fața locului. Nu totdeauna cele cu plată te duc mai repede la destinație. În schimb cele cu plată au benzinării, restaurante, popasuri, lucruri deloc de neglijat dacă ai de mers câteva sute de kilometri.
- Pentru cei care nu vor să arunce cu banii în stanga și în dreapta, pot să găsească restaurante ieftine prin hypermarketuri, sau prin zonele comerciale ( între 8 și 12 euro pt două feluri de mâncare și desert). În Spania  sunt foarte dese numele Carefour și Dia%. Dintre ele mi s-a părut mai convenabil Dia%.
- Pentru cei care călătoresc cu mașina, trebuie avut în vedere că în toate orașele spaniole majoritatea parcărilor sunt cu plată, iar taxa este destul de înțepătoare: între 1,5 și 2,5 euro pe ora. Dar, așa cum am spus, pe parcursul postărilor anterioare, puteți găsi parcări gratuite sau cu plată pentru mai multe ore (între 6 si 12), la prețuri mult mai mici.
- Cei care alimenteaza cu GPL trebuie să se informeze foarte bine înainte de plecarea la drum, care sunt locațiile exacte, întrucât numărul acestora este sub 50 la nivelul întregii Spanii. Pentru cei care sunt interesați, vă stau la dispoziție pentru informații suplimentare, pe mail, atât referitor la locațiile stațiilor GPL, cât și pentru hotelurile unde am fost cazați, dar și pentru orice alte amănunte.
      Să revenim la poveste. Dacă la intrarea dinspre Franța către Spania, trecerea prin Pirinei este frumoasă, acum priveliștea din sens invers, este mult mai spectaculoasă. În prima parte a traversării Franței, cam până pe la Montpellier, se lucrează pe foarte multe porțiuni, e vorba de câteva zeci de kilometri care au termene de finalizare, afișate, până în 2014.
    După trecerea Pirineilor nu a mai apărut nimic special de remarcat, în afara calității foarte bune a autostrăzilor, nu pot să nu o remarc din nou, chiar dacă mă repet.
       La Toulon am ajuns destul de târziu, dar am plecat foarte târziu din Tossa, iar aici a apărut o problemă. Ca sfat pentru călători: informați-vă până la ce oră au deschisă recepția, foarte multe dintre hotelurile franceze își închid porțile la ora 21, după care mai poți intra doar dacă ești cazat și ai un cod de deschidere.
Din nou am avut parte de o cușetă, așa că nu prea am avut multe de făcut, deci după un duș rapid ne-am băgat la somn. Avusesem parte de o zi plină, și urma una la fel de lungă.
       Deocamdată atât pentru astăzi, dar promit să revin cu continuarea cât mai curând.