Se afișează postările cu eticheta padure. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta padure. Afișați toate postările

luni, 23 februarie 2015

Pe malul Oltului

Bine v-am regasit!

       Iata ca am ajuns si la ultima tura restanta a anului trecut. A fost o  tura in jurul orasului. O aveam in vedere de o luna, dar o pastram pentru o perioada ploioasa, cand nu puteam sa ne apropiem de padure. Traseul il stiam de la niste colegi de forum care ne spusesera ca este frumos. Din cauza ploilor tot amanasem iesirea, asa ca decizia finala a fost luata cu 2 ore inaintea plecarii. Am fost din nou, doar doi: eu si Joby_tos de pe ciclism.ro. Initial trebuia sa facem o tura exclusiv pe malul Oltului, dar nu a fost sa fie. Dar sa  nu anticipez. De aceasta data am plecat destul de tarziu, pe la 12:30. Chiar si asa am stat tot timpul cu teama ploii, dar ne pregatisem cu haine de ploaie, asa ca nu tebuia sa ne fie teama.
       Ne-am intalnit in locul obisnuit si am plecat catre traseul stabilit. Am hotarat sa mergem pe malul drept al Oltului, urmand sa ne intoarcem pe celalalt mal dupa ce mergeam in aval cam 25 kilometri. Prima parte a drumului a fost destul de anosta, pe malul digului, dar imediat ce am coborat de pe barajul de la Slatioara totul s-a schimbat. Am  trecut pentru inceput de paraul care a fost deviat odata cu constructia barajului, care acum se varsa imediat in aval de baraj, iar apoi am avut parte de o bucata de drum pe una din putinele portiuni neindiguite, credeam ca nu mai exista asa ceva in aceasta zona. Pe scurt, am vazut Oltul curgand.






        Dupa o scurta pauza de fotografii, am plecat mai departe, ocazie cu care ne-am speriat destul de bine la caderea constanta a stropilor de ploaie. Insa totul se estompa cand vedeam cat de bogata este viata de pe raul neingradit: lebede, rate salbatice, stufaris si alte increngaturi nedefinite. Primii 5 kilometri cred ca i-am facut in doua ore.

In continuarea fost o plimbare pe digul care a reaparut, dar numai pana cand am ajuns langa o intrare in padurea care marginea drumul. Dupa o scurta consfatuire, am decis sa intram sa o exploram. A fost o decizie inspirata, in ciuda multor zone cu noroi, sau a vegetatiei care aproape ca bloca drumul, la fel ca si baltile nelipsite din ultimele iesiri. Am descoperit o lume plina de canale populate din plin cu pescari, o oaza de liniste, ciripit de pasari, chiar si un lac, chiar daca, foarte probabil, era origine antropica. Insa tot aici se cam termina si padurea, asa ca am decis sa reintram in padure si sa ne plimbam pe un alt drum, cu scopul de a iesi pe dig ceva mai jos decat intrasem. Dupa o suita, ce parea ca nu se mai termina, de balti care blocau in totalitate drumul, am reusit sa revenim pe dig. De aici mai departe singura priveliste a fost reprezentata de balastierele care impanzesc malul Oltului. Insa a mai aparut si o problema: vantul s-a intetit, asa ca am hotarat sa cautam un loc unde sa traversam paraul care ne insotea, pentru a incerca sa ajungem in drumul national. Prima posibilitate aveam sa constatam ca tocmai a picat: un podet a fost luat de ape, asa ca am continuat tot pe dig pana am reusit sa gasim un loc pe unde sa trecem catre drumul national. Am  ajuns in Greci, iar de aici la Peretu. La Peretu am hotarat sa facem o pauza mai lunga, sa mancam, sa ne refacem proviziile de apa si sa ne odihnim. Odata plecati, am avut din nou parte de vant: parca se ambitiona sa ne bata din fata. Pana la Osica am crezut ca innebunim. Speram sa scapam totusi de vantul din fata.
      Din pacate tot ce a urmat a fost doar o cursa contra vantului, fara nimic special, doar dorinta de a ajunge mai repede acasa. Acesta a fost si motivul pentru care am renuntat si la fotografii.
In incheiere traseul parcurs:

Route 2910310 - powered by www.bikemap.net

     Sper ca sezonul care se apropie sa fie unul mult mai bogat in iesiri, vremea sa tina cu noi. Restante sunt multe. Printre acestea ar fi bazinul Lotrului, unde trasasem anul trecut vreo trei trasee, dar si Fagarasul, Piatra Craiului (imi doresc sa trec din Muntenia in Transilvania si sa ma intorc in aceasi zi - asta implica o plecare din Dambovicioara si apropierea de Zarnesti) cu multitudinea de trasee care strabat zona.
Pana atunci, sa auzim de bine!

marți, 18 noiembrie 2014

Ultima tura serioasa a anului

         Nu prea am mai avut timp sa scriu, de fapt nici acum nu am, asa ca voi fi foarte expeditiv.

         In prima duminica din noiembrie, profitand de vremea buna, am luat calea Pitestiului, impreuna cu Joby. Aici ne asteptau Droby si Megane2, care ne pregatisera un traseu in vecinatatea Pitestiului.
Am pornit direct prin padurea Trivale, Droby locuind chiar la liziera.



         Prima portiune a fost pe asfalt, dar mai putin de 3 kilometri, dupa care am intrat pe potecile cunoscute de gazde.Am facut, cred, o singura pauza pentru ceva poze, 



iar dupa pauza a urmat partea cea mai spectaculoasa: o coborare in cap. M-am temut ca nu voi putea cobora, dar mi-am invins teama si am coborat pe poteca ingusta. 

De aici am mai mers foarte putin pana am reintrat pe asfalt, iar apoi ne-am reintors in Pitesti, unde ne-am despartit de Megane2.
Am traversat Pitestiul si am iesit pe barajul de la Budeasa, 



nu inainte de a imortaliza o cascada artificiala a Argesului.



       Odata iesiti de pe baraj, am incercat sa urcam dealul prin padure, dar, din pacate, pamantul era prea moale (semnele toamnei). Ne-am reintors pe asfalt pret de cativa kilometri prin padure, pana in Budeasa Mica.

Am mers prin sat pana in Argesel iar apoi am traversat europeanul pentru a ne indrepta spre Colibasi. La Colibasi am virat dreapta cu directia Fagetu. La scurt timp dupa iesirea din oras am iesit si de pe asfalt. Asta din cauza ca cineva a ras vechiul asfalt si incepuse reasfaltarea (campania electorala, probabil), dar numai pana la iesirea din oras, apoi drumul s-a transformat in unul pietruit.
        Am oprit pentru o pauza de mancare in marginea viitorului loc de gratare si apoi din nou la drum.
        Am avut parte de o urcare destul de serioasa ce avea sa ne pregateasca pentru urmatoarele doua, mult mai intense.

Nu credeam ca voi fi capabil sa le fac dintr-o bucata (doua luni de pauza de la ture), dar am reusit. Cu toate astea cea mai grea a fost cea de la Budeasa. Dar niciuna dintre ele nu a depasit 6-700 metri.
       Mai departe am mers numai pe asfalt, pana la reintrarea in padurea Trivale, dar nu inainte de a vizita si noul parc de pe malul Argesului, un loc prietenos cu biciclistii, prin prisma pistei ce da ocol parcului. Droby ne-a propus o scurtatura prin padure, dar s-a dovedit destul de dificila, nu atat din cauza pantei, cat a pietrelor ascunse sub covorul de frunze.
       A fost o incheiere superba a unei ture reusite, chiar daca nu la fel de spectaculoasa ca o iesire la munte. Insa, pentru asta, avem de asteptat primavara. Dar avem timp toata iarna sa planuim noi trasee.
Multumim gazdelor care ne-au pregatit un traseu interesant.
Traseul a fost:
http://www.bikemap.net/ro/route/2852076-in-jurul-pitestiului/#/z14/44.86487,24.8503/terrain
sau
http://www.mapmyride.com/routes/view/583365222

joi, 15 mai 2014

O tura obositoare, dar frumoasa.


Iata ca a venit si ziua cea mare.

      Dupa doua saptamani de pauza aveam parte de o noua iesire. Plecarea fiind programata la ora 11, nu am mai pus telefonul sa ma trezeasca. Mare belea. M-am trezit la ora 10:20, in conditiile in care nu aveam nimic pregatit pentru bagaj: limonada, mancare, tehnica pentru tura, NIMIC. Asa ca am intarziat. Surpriza a venit in momentul in care am constatat ca, desi nu se mai anuntase nimeni, am gasit in afara de Joby inca doi parteneri de plimbare: Chrystyan si Tibi. Am facut cunostinta si am plecat la drum.
      De aceasta data era programat sa fie o tura aproape in totalitate fara asfalt, asa ca imediat dupa trecerea podului de peste Olt am virat la dreapta pe dig. Unul dintre noii parteneri mai fusese pe acest traseu, sau mai bine spus pe anumite portiuni, asa ca a propus cateva scurtaturi care au imbunatatit tura. La sugestia lui am coborat de pe dig pe un drum care era practic in albia inundabila a raului, dar probabil ca nu mai fusese inundat de foarte multi ani. Si bine am facut: pana la baraj am mers practic prin mijlocul tufelor crescute destul de inalt.

        Ajunsi la barajul de la Arcesti (Proaspeti), am intrat pe drumul oficial, betonat. Asta pana am ajuns la judeteanul care face legatura intre Arcesti si Salcia. Dar nu am mers pe acest drum decat vreo 200 de metri, pentru ca am intrat imediat in dreapta pe un drum care mergea in paralel cu un canal de irigatii (probabil) ce avea sa ne duca pana in Dranovatu, ocolind drumul oficial. Dupa o alta scurtatura peste islazul satului am ajuns si in sat, dar numai dupa o prima urcare ce avea sa ne dea ocazia unei coborari in viteza care ne-a deschis cu adevatrat pofta de biciclit. De aici si pana in Izvoru am mers numai pe drumuri secundare foarte slab circulate, cu o scurta portiune pe drumul national.
       In Izvoru am facut si primul popas mai lung, ocazie cu care am bagat si ceva la ghiozdan.
      De aici incepe partea frumoasa a turei. In scurt timp de la iesirea din sat drumul a inceput sa se strice, semn ca nu e prea circulat. Aproape de intrarea in padure am avut parte de o urcare usoara care ne-a pus probleme din cauza faptului ca in zona era o stana, iar cainii au vrut cu orice pret sa ne salute. Din fericire a fost un schimb de salutari scurte dupa care fiecare a plecat la treaba lui.
      Daca pana aici am mers numai prin soare, situatia s-a schimbat radical: umbra si liniste cat cuprinde. Din pacate bucata de drum parcursa prin soare a lasat urme rosii pe bratele noastre.
      Prin padure am fost atacati de trei "dulai" fiorosi, dar s-au lasat pagubasi repede.
      Partea negativa a fost ca drumurile erau pline de balti care de multe ori ne-au obligat sa coboram de pe biciclete.
       Fiind furati de peisaj, la ultima rascruce inainte de Barasti am ales drumul gresit, asa ca ne-am trezit intr-un drum invadat de iarba si tufisuri ce se termina intr-o coborare care ar fi fost faina daca nu ar fi fost asa multa vegetatie. Nici macar vegetatia nu ar fi fost o problema daca pe fostul drum nu ar fi ramas sleaurile de la roti, care sleauri erau pline de noroi si care de cate ori incercam sa ne urcam pe caluti ne faceau sa derapam si sa coboram destul de repede. Eu, fiiind mai comod, am renuntat sa mai urc pe bicicleta asa ca ultima portiune am traversat-o pe jos.
       Odata ajunsi in vale, ne-am trezit la marginea campului. Crystyan, care a coborat primul, s-a departat de noi incercand sa gaseasca un drum. Pana la urma a incercat sa faca traversarea campului pe bicicleta printr-un lan de grau, asta ducand la o serie de "urari de bine" din partea unui localnic. Ceilalti trei am preferat sa o taiem direct peste aratura, bineinteles incercand sa mergem inclusiv calare. Nu a fost cazul, dupa cateva zeci de metri preferand sa luam problema de coarne. 
       Am ajuns in sfarsit la drumul dintre tarlale si, dupa consultarea hartii, am apucat spre traseul original, adica spre Barasti. Eroarea din padure avea sa ne coste un ocol de circa 5 kilometri, dar mai ales muuuult timp. Timpul pierdut nu s-a datorat distantei. A fost vorba de o traversare a islazului satului.
       Initial am mers pe un drum dun, dar apoi am avut parte de autostrada vacilor care se intorc spre casa: un drum de pamant lutos calcat in picioare de zeci de vaci zilnic. Va imaginati ce placut a fost. Dupa cateva incercari de a mai sta in sa, a trebuit sa ne recunoastem invinsi si sa mergem, din nou, pe langa biciclete.
      Singurul care a reusit sa mearga aproape tot drumul in sa, a fost Crystyan care era echipat cu roti de 29. Totul calvarul cred ca a durat cam 2 kilometri. Bine macar ca la intrarea in sat drumul devenea pietruit.
     In Barasti am facut un al doilea popas pentru hidratare, ocazie cu care am si obtinut ceva informatii legate de traseu. Localnicii ne sfatuiau sa mergem pe asfalt, cu pretul unui mic ocol de 3 kilometri, insa noi eram iesiti pentru off-road, asa ca am ales drumul prin padure. Imediat ce am iesit de pe asfalt si am intrat in padure am avut o noua surpriza neplacuta: drumul era din nou plin de sleauri, insa, cu unele exceptii am reusit sa urcam dealul pe bicicleta. Imediat peisajul s-a schimbat: eram in mijlocul padurii. Drumul larg din pacate era plin de balti. Dar eu unul am ales sa nu mai cobor si am inceput sa pedalez in paralel cu drumul, printre copaci. Nebunie. Totusi, la un moment dat, in mare parte din cauza cauciucurilor, care tot drumul mi-au facut probleme, eu am avut parte si de botezul noroiului. Fara urmari, cu exceptia noroiului de pe haine. 
      A urmat o zona superba: drumuri abia ghicite, portiuni de padure care alternau cu poieni, cred ca a fost cea mai frumoasa bucata a drumului. 
       Intr-un final am ajuns si la releul de care ne povestisera satenii cu care vorbisem mai devreme. Imediat dupa releu am reintrat pe un drum asfaltat, ocazie cu care am intalnit dupa foarte mult timp o masina. Inainte de intrarea in Bechet am avut parte de o coborare destul de lunga si abrupta, dar a urmat si reversul: o urcare care venea intr-un moment in care deja incepea sa se acumuleze oboseala. Asa ca am facut o pauza la inceputul urcarii. Traseul nostru a iesit de pe asfalt, asa ca aveam din nou parte de drum de pamant. Aceasta urcare cred ca nu e practicabila dupa ploaie, asa ca trebuie avut grija cand se merge pe aici. Din cauza sleaurilor care incepusera sa se formeze si pe aici, la un moment dat am derapat si am fost nevoit sa urc restul de panta pe langa bicla. Dupa un scurt popas in varful dealului am plecat pe ultima portiune de padure a traseului, care a tinut pana aproape de intrarea in Bistrita Noua.
      Conform traseului stabilit initial, trebuia sa traversam pe un drum peste camp catre Dranovatu, de unde urma sa mergem pe un drum pe care il parcursesem si la plecare, ca apoi sa traversam barajul catre Proaspeti si sa ne reintoarcem la punctul de plecare pe celalalt mal al Oltului, tot pe dig. Din pacate, vazand care este starea drumului de pe camp, am hotarat sa mergem la dreapta catre drumul european, urmand ca apoi sa ne reintoarcem acasa prin Ganeasa. Din fericire drumul nu era chiar atat de aglomerat, asa ca am avut parte de 12 kilometri destul de linistiti, intrerupti doar de o pauza de odihna si rehidratare in Ganeasa. Aici a fost singurul moment in care am facut cateva fotografii, restul drumului facand numai filme.
     Aceasta portiune de traseu a fost facuta in ritm destul de intens, lucru destul de greu avand in vedere oboseala care incepea sa se simta. La intrarea in Slatioara ne-am despartit de Joby, continuand in trei. Chrystyan si Tibi au facut urcarea catre centrul orasului dintr-o singura bucata (chiar luandu-se la intrecere), in vreme ce eu, mult mai slab pregatit, am preferat sa ma odihnesc doua minute inainte de inceperea urcarii si apoi inca un minut la jumatatea ei. Cu aceasta ocazie am aflat ca suntem vecini de cartier, asa ca ultima portiune am parcurs-o impreuna cu Chrystyan, care locuieste foarte aproape de mine.
     A fost o tura cu de toate: camp, dealuri, paduri, noroaie, ciripit de pasarele, multa liniste, urcari, coborari, efort dar si portiuni lenevite, probleme cu "asfaltul" de pe "autostrada", tragand linie, a fost o iesire care trebuie repetata, dar intr-un ritm mai putin alert, pentru a putea savura cum se cuvine peisajele. In incheiere, ca de obicei: traseul:
Create Maps or search from 80 million at MapMyRide
Pana la o noua reintalnire, va doresc numai bine!

miercuri, 30 aprilie 2014

Prima iesire la padure


        Iata ca a sosit si momentul in care sa iesim de pe asfalt. Am asteptat ceva vreme aceasta iesire. De aceasta data am fost trei, alaturi de mine si de Joby a mai participat si Paxstadt.
       Cu cateva zile inainte, am revazut o parte din traseele facute pe bikemap si am ales sa incercam sa trecem peste camp dinspre Carlogani spre Strejestii de Sus, iar apoi sa iesim in drumul national pentru o portiune scurta, si mai departe spre Mamura si retur catre casa pe digul Oltului. Insa, avand in vedere ca totusi plouase destul de mult, am mai pregatit un traseu de rezerva, pentru eventualitatea ca nu se putea face traversarea, insa mai lung cu peste 10 kilometri.
       Ne-am intalnit ca si ultima data, la benzinariile de la iesirea din oras si dusi am fost. Parea sa fie o zi placuta. Noul partener s-a dovedit bine pregatit, asa ca prima parte a drumului a decurs destul de repede, cu putine pauze. Pana la Ramesti cunoasteti traseul, asa ca nu am ce sa mai povestesc prea mult. Singurul lucru care poate fi remarcat ar fi faptul ca am incercat pentru prima data cum e pe roti de 29. A fost chiar placut, cu exceptia faptului ca bicicleta nu avea suspensie pe spate, iar la denivelari nu ma simteam deloc confortabil. Inca odata ma felicit ca am ales sa imi cumpar bicicleta full-suspension. Dar sa ne intoarcem la poveste. Dupa o pauza mai lunga la Cepari, unde am si mancat cate ceva, am avut prima tentativa de a iesi pe camp. De aici am apucat spre Carlogani unde urma sa parasim asfaltul. Din pacate drumul s-a dovedit impracticabil, asa ca dupa o incercare de a urca dealul prin sleaurile facute de tractoare si care se transformasera in fagase de parauri, am fost nevoiti sa ne recunoastem invinsi si sa ne intoarcem. Scopul era sa ne simtim bine nu sa tragem de noi.

      De aici am hotarat sa mergem pe traseul de rezerva, care pe harti aparea a fi drum judetean, asa ca ne gandeam ca va fi un drum cel putin din dale de beton (ne asteptam ca drumurile peste camp sa fie pline de noroi). Insa dupa o scurta portiune de asfalt ne-am trezit pe un drum pietruit, in stare destul de buna. Aici am avut o prima urcare destul de lunga si abrupta - conform Oruxmaps a fost cam 10%, cu un varf de circa 20%, dar undeva la jumatate am facut o pauza, fortati mai mult de noroiul care ne facea sa derapam (eu am fost primul care s-a oprit). Odata ajunsi in varful dealului am avut parte de o frumoasa panorama a satelor inconjuratoare.
       Mai departe drumul parea plat, insa dupa o discutie cu un satean iesit cu animalele la pascut, am aflat ca vor mai urma inca doua urcari maricele. In scurt timp aveam sa intram in padure, ocazie cu care am verificat directia de urmat, asta pentru ca la intrarea in padure aveam doua drumuri care pareau la fel de circulate. Aveau sa fie multe astfel de drumuri prin padure, semn ca daca vrem aventuri avem pe unde sa ne pierdem urma, padurea respectiva fiind destul de intinsa. A inceput un traseu cum eu personal am mai avut parte, insa partenerii de tura au fost entuziasmati si au hotarat ca trebuie repetat traseul. Dar, cum era de asteptat dupa atatea ploi, au aparut si baltile. La inceput au aparut suspine ca se vor murdari calutii, dar a urmat partea distractiva a alegerii traseelor prin balti. Din fericire nimeni nu a fost nevoit sa descalece, asa ca ne-am ales doar cu stropii de rigoare.
     Din cand in cand mai ajungeam si la liziera padurii, ocazii care ne scoteau in fata ochilor peisaje superbe.
Dupa o ultima coborare luuuuunga, dar din pacate prin sleauri, am iesit la marginea padurii.
      Aveam sa constatam ca am ratat o bifurcatie, fapt ce ne-a privat de inca vreo cativa kilometri prin padure (am fi fost si protejati de vant). Asta e, data viitoare vom fi mai atenti, de aceasta data am fost furati de placerea coborarii in viteza (a meritat). De aici mai departe am iesit la asfalt, insa am avut in continuare parte de imagini placute care m-au facut sa ma opresc sa imortalizez peisajul.
      Acum aveam o alta problema: lipsa apei. Din pacate cam toate fantanile de pe marginea drumului pareau inundate, asa ca am suportat pana in Lungesti, loc in care am poposit pentru a cumpara lichide si pentru o noua masa.
      Inca inainte de a ajunge in Lungesti am avut neplacuta surpriza sa reinceapa sa bata vantul din fata. Deci se poate spune ca am avut un noroc chior: vant din fata atat la dus cat si la intors, lucru fapt ce a facut ca viteza sa scada de la aproape 25 km/h la maxim 17. Ca sa ne fie mai usor am inceput sa rulam la trena. Deja cand am ajuns la intersectia cu nationalul, in Gradinari, simteam din plin efectele vantului potrivnic: incepusera crampele. Pentru Paxstadt a fost cel mai greu: daca eu am full-suspension, iar Joby avea tija de sa cu suspensie si bazon, el nu avea nimic, asa ca va imaginati ce dureri incepusera in cazul lui. Avand in vedere traficul neasteptat de lejer, dar si vantul care acum batea din lateral, am dat bice pana in Strejesti unde urma sa facem stanga catre Mamure. A fost o ocazie buna sa realimentez cu apa si sa mai rontaim niste ciocolata cumparata pe drum (eu o uitasem acasa). Drumul s-a schimbat din asfalt foarte bun in dale de beton, asa ca era tot mai greu, mai ales ca vantul ne tot sicana batand din nou din fata si asa a tinut-o pana acasa. In Mamura am facut o noua pauza pentru a consulta harta si o buna ocazie de a imparti o ultima banana. Am hotarat sa schimbam din nou traseul si sa nu mergem pe dig, preferand sa traversam barajul si sa ne reintoarcem pe drumul judetean, urmand sa avem parte de inca 4 kilometri de beton. Aceasta schimbare de traseu a implicat doua urcari, una pe baraj si inca una dupa baraj, iar noi eram deja foarte obositi, chiar daca nu era vorba decat de ceva de ordinul a 200 de metri fiecare. Nu fusese programat sa lungim tura atat de mult, asadar toti eram nepregatiti, mai ales ca niciunul din noi nu mai mersese atat de mult, si, in plus, cu vant din fata aproape tot drumul (incepatori, ce sa-i faci?). Pe baraj nu am ratat ocazia sa facem cateva poze, dupa care am plecat mai departe.
     De aici si pana acasa nu a mai fost decat o lunga lupta cu oboseala si vantul care parca se intetea. Pana la intrarea in oras nu am mai facut decat doua pauze in care incercam sa stoarcem ultimele farame de energie si am impartit ultimele urme de mancare de prin rucsacuri. Dupa ce ne-am desparitit de Joby ne ramanea ultima provocare: o panta de aproape 1 kilometru cu 7%. Am urcat-o pana la jumatate dupa care am decis ca nu are rost sa luptam inutil, nu aveam nimic de demonstrat nimanui, asa ca am decis de comun acord sa urcam restul pe jos.
     A fost o tura cu de toate: schimbari de traseu, noroaie, padure, peisaje frumoase, vant potrivnic din plin, poze, filme, dar mai ales buna-dispozitie. Ne-am depasit toate asteptarile din toate punctele de vedere. Asteptam urmatoarea ocazie.
In incheiere link-urile cu traseul: http://www.bikemap.net/ro/route/2577277-prima-iesire-la-padure/#gsc.tab=0 http://www.mapmyride.com/workout/551793794 Pana data viitoare, ramaneti cu bine!
Route 2577277 - powered by www.bikemap.net

marți, 3 septembrie 2013

Concediu Zarnesti - Sambata de Sus

Bine v-am regasit!

Am revenit cu povestea concediului, care concediu a fost destul de scurt, dar sunt cateva lucruri importante de povestit.
Sa incepem: planul initial era sa stam 6 nopti in Zarnesti, orasul bicicletelor Tohan. De ce Zarnesti? Desi e un oras mort, plin de umbre ale trecutului comunist, e cel mai potrivit punct de plecare spre multe destinatii foarte interesante, fiind pozitionat exact in mijloc. Cam care ar fi acestea: Bran, satele Pestera si Magura, Prapastiile Zarnestilor, Poiana Marului, Rasnov, Plaiu Foii, plus accesul in rezervatia Piatra Craiului. Toate aceste obiective se afla la maxim 20 km de Zarnesti. Cu toate aceste frumuseti in jur, din pacate orasul in sine nu are nimic de oferit: drumuri foarte proaste, blocuri care par sa cada, multa mizerie, casele au structura tipic saseasca, adica in loc de garduri au ziduri, iar acolo unde mai gasesti garduri, acestea au ulucile lipite una de alta, astfel ca te simti ca la inchisoare.
In fine, asta e alta poveste, importante sunt imprejurimile, doar pentru ele am ales  Zarnestiul: punct de plecare spre diverse destinatii. Odata ajunsi in oras, am descoperit toate aceste lucruri neplacute, dar pensiunea Sura Pietrei Craiului s-a dovedit a fi foarte bine pusa la punct, conditiile de cazare super. Totusi, nu am ramas aici decat o singura noapte. Motivul a fost curtea din spate care era foarte aglomerata si, mai mult, iarba era distrusa. Sosisem dupa un grup de copii care au stat cam o saptamana. In aceste conditii, noi fiind plecati impreuna cu Marc, am constatat ca nu putem ramane aici, copilul avand nevoie de miscare pentru ca tocmai incepea sa faca primii pasi,  astfel ca nu mai putea fi tinut intr-un scaun.  Mai mult, gardul inalt si compact, ne dadea senzatii  de sufocare. Asa ca am hotarat sa mergem in alta parte. Am cautat toata seara pensiuni prin Bran, Poarta, Predelut, dar degeaba: singura pensiune care ar fi intrunit absolut toate conditiile noastre era ocupata pana in toamna.
Concluzia este ca Zarnestiul este o destinatie doar pentru cei care doresc sa vada imprejurimile, orasul in sine nu are nimic de oferit.
 In conditiile actuale, urma sa exploram pe rand, urmatoarele variante: Fagaras, Sambata de Sus, iar la sfarsit, Valea Oltului. Prima verificata dintre ele a fost Fagarasul. Desi are multe lucruri de oferit, nu numai in interior, ci si in imprejurimi, nu am gasit sa fie un loc bun de oprire. Asa ca am mers mai departe.
De la Brasov pana cand am iesit in stanga, spre Sambata, am avut parte de un drum foarte bun. In aceste conditii am ajuns foarte repede atat la Fagaras cat si mai apoi la Sambata de Sus. Drumul care paraseste europeanul pana la Sambata de Sus este si el foarte bun. In primul sat, Sambata de Jos se poate vizita si castelul Brukenthal.
Auzisem lucruri frumoase despre Sambata de Sus, insa constatarea personala a fost urmatoarea: nu are legatura cu satul omonim, statiunea fiind situata la circa 6 kilometri si este o aglomerare de pensiuni construite pe un camp, pe marginea unui parau.Toate aceste pensiuni sunt legate intre ele prin drumuri de pamant, probabil formate de rotile camioanelor care au adus aici materialele de constructii.

Toate aceste pensiuni incadreaza Manastirea Brancoveanu.
 In concluzie, recomand aceasta locatie celor care vor sa petreaca in liniste cateva zile la poalele muntelui, sau celor care vor sa viziteze manastirea, izvorul si chilia parintelui Arsenie Boca.


Cam astea ar fi toate obiectivele importante. Acest loc mai poate fi folosit de cei care vor sa urce pe crestele Fagarasului, la circa 3 kilometri de sat pornind cararile care urca pana pe varful Moldoveanu .

Odata ajunsi in statiune am reinceput cautarile. Pana la urma am reusit sa gasim o pensiune care satisfacea intr-o buna parte cerintele noastre: avea o curte destul de spatioasa cu iarba, dar fara loc de joaca, insa pe drum mai cumparasem si o masinuta-premergator, asadar putem spune ca intr-o oarecare masura puteam compensa lipsa locului de joaca. Fiind destul de obositi, deja era trecut bine de pranz, am hotarat sa ramanem aici, cel putin pentru doua nopti, urmand sa stabilim ulterior daca vom mai sta, sau vom merge mai departe.
In prima seara, fiind obositi, nu am mai avut parte de plimbarea mult asteptata cu bicicleta.
Pensiunea unde ne-am cazat se numeste Anda. Era abia deschisa, administratorul parea foarte de treaba, cazusem la pace asupra pretului, asa ca ne-am bagat la camere. Din pacate, a doua zi, respectivul administrator a inceput sa o dea la cotita, adica la camera situata la primul etaj, a spus ca pretul este de fapt mai mare decat la cea de la mansarda cu vreo 20 de lei, dar ca el ne ia doar 10 lei in plus. Deja individul incepea sa isi dea arama pe fata: ne tot spunea ca trebuie sa ii platim pentru primele doua zile, parca urma sa fugim. Cred ca a tot repetat acest lucru de vreo cinci ori. La atentionarile noastre ca una dintre usile de la balcon nu se inchide bine sau ca geamul de la mansarda nu inchide corect, tot ce putea sa spuna e ca nu se pot vedea toate la receptia lucrarii, ca asa apar mici probleme totdeauna. Tot o problema pe care am intalnit-o a fost ca la una dintre bai asezarea placilor de gresie dirija apa catre usa camerei nicidecum catre sifonul din mijlocul baii. Cu toate astea, am stat pana la urma trei nopti, nu aveam chef sa plecam din nou si sa reluam cautarile, am preferat sa stam sa ne odihnim. Cele doua zile pline de care am avut parte au fost umplute cu plimbari pe la manastire, vreo doua ture cu bicicleta, ore bune petrecute la un restaurant din zona manastirii si cam atat. Eu unul am facut doua plimbari mai lungi cu bicicleta: in prima zi am incercat sa ajung in orasul Victoria, care este la 10 kilometri, insa cand am ajuns in marginea orasului, in zona industriala am fost intampinat de o haita de caini, asa ca am fost nevoit sa fac stanga-imprejur. Cea mai mare parte a drumului s-a desfasurat prin padure pe un drum neasfaltat (forestier probabil; dar de latimea unui drum normal), iar de la jumatate s-a transformat in drum betonat, odata cu aparitia primelor intreprinderi. Tot cam de aici am si iesit din zona de padure si mi s-a oferit o foarte frumoasa panorama a crestelor Fagarasului.
In ziua urmatoare am ales sa mergem impreuna pe un traseu prin padure. Drumul era unul forestier, cu o singura banda, insa fiind dumunica era pustiu. Insa dupa o vreme aveam sa raman din nou singur: Cri nu putea sa urce panta care parea fara sfarsit. Pe traseu am avut parte si de catteva mure, iar de aici ne-am intors. Eu insa am revenit in padure cu scopul de a ajunge pana la o cabana ascunsa in mijlocul padurii. Am avut parte de o urcare de aproape 4 kilometri. Liniste totala, se auzea doar susurul unui parau si ciripitul pasarelelor. Odata ajuns in zona acelei cabane am fost trezit la realitate: urlau manelele, asa ca am preferat sa ma intorc. Intoarcerea a fost de vis: aproape tot drumul a fost de coborat, cel putin 3 kilometri de galopat pe un drum pustiu.



Dupa reintoarcerea mea la pensiune, am plecat cu totii, pe jos, spre izvorul parintelui Arsenie Boca. Desi e un drum de maxim un kilometru si jumatate, va recomand sa il faceti cu masina. Asta datorita concetatenilor nostri care gonesc ca nebunii si lasa in urma nori de praf, de parca ar fi singuri pe drum. Odata ajunsi la izvor, am avut parte de inca o portie e romanism: desi izvorul abia curgea, la rand stateau indivizi care venisera pregatiti cu bidoane pentru tot neamul: unul plecase cu vreo 10 bidoane de doi litri, iar un altul care astepta la rand mai avea vreo cateva bidoane de cinci litri. Am plecat dezamagiti, gandindu-ne ca poate vom reveni a doua zi inainte de plecare.
Desi in ultimele postari am incercat sa arat partea frumoasa a Romaniei, de aceasta data sunt nevoit sa arat si parti mai putin placute: situatia de la izvor, nesimtirea unora care au venit la munte sa respire aer curat, dar fac un drum de mai putin de 2 kilometri in masina prafuind turistii, modul cum se face turism de catre anumiti administratori si patroni de spatii de cazare. Pacat.
Odata cu cele intamplate la izvor a venit si decizia, fireasca, de a pleca de aici. Am sunat la Dambovicioara si am aranjat ca ultimele doua nopti sa ne intoarcem intr-un loc care ne-a placut in totalitate.
Dimineata ne-am strans bagajele si am plecat spre Dambovicioara via Brasov. Aici alta surpriza: am primit un telefon de acasa cum ca trebuie sa ne intoarcem urgent pentru a rezolva niste probleme, asa ca am fost nevoiti sa anulam ultimele doua zile.
Cam asta a fost tot. Speram sa putem sa ajungem din nou in Dambovicioara pentru a face si cele doua trasee ramase: Valea cheii din satul Podu Dammbovita si o tura la barajul Pecineagu.
Plimbari placute tuturor.