Pe malul Oltului

Bine v-am regasit!

       Iata ca am ajuns si la ultima tura restanta a anului trecut. A fost o  tura in jurul orasului. O aveam in vedere de o luna, dar o pastram pentru o perioada ploioasa, cand nu puteam sa ne apropiem de padure. Traseul il stiam de la niste colegi de forum care ne spusesera ca este frumos. Din cauza ploilor tot amanasem iesirea, asa ca decizia finala a fost luata cu 2 ore inaintea plecarii. Am fost din nou, doar doi: eu si Joby_tos de pe ciclism.ro. Initial trebuia sa facem o tura exclusiv pe malul Oltului, dar nu a fost sa fie. Dar sa  nu anticipez. De aceasta data am plecat destul de tarziu, pe la 12:30. Chiar si asa am stat tot timpul cu teama ploii, dar ne pregatisem cu haine de ploaie, asa ca nu tebuia sa ne fie teama.

       Ne-am intalnit in locul obisnuit si am plecat catre traseul stabilit. Am hotarat sa mergem pe malul drept al Oltului, urmand sa ne intoarcem pe celalalt mal dupa ce mergeam in aval cam 25 kilometri. Prima parte a drumului a fost destul de anosta, pe malul digului, dar imediat ce am coborat de pe barajul de la Slatioara totul s-a schimbat. Am  trecut pentru inceput de paraul care a fost deviat odata cu constructia barajului, care acum se varsa imediat in aval de baraj, iar apoi am avut parte de o bucata de drum pe una din putinele portiuni neindiguite, credeam ca nu mai exista asa ceva in aceasta zona. Pe scurt, am vazut Oltul curgand.

        Dupa o scurta pauza de fotografii, am plecat mai departe, ocazie cu care ne-am speriat destul de bine la caderea constanta a stropilor de ploaie. Insa totul se estompa cand vedeam cat de bogata este viata de pe raul neingradit: lebede, rate salbatice, stufaris si alte increngaturi nedefinite. Primii 5 kilometri cred ca i-am facut in doua ore.

In continuarea fost o plimbare pe digul care a reaparut, dar numai pana cand am ajuns langa o intrare in padurea care marginea drumul. Dupa o scurta consfatuire, am decis sa intram sa o exploram. A fost o decizie inspirata, in ciuda multor zone cu noroi, sau a vegetatiei care aproape ca bloca drumul, la fel ca si baltile nelipsite din ultimele iesiri. Am descoperit o lume plina de canale populate din plin cu pescari, o oaza de liniste, ciripit de pasari, chiar si un lac, chiar daca, foarte probabil, era origine antropica. Insa tot aici se cam termina si padurea, asa ca am decis sa reintram in padure si sa ne plimbam pe un alt drum, cu scopul de a iesi pe dig ceva mai jos decat intrasem. Dupa o suita, ce parea ca nu se mai termina, de balti care blocau in totalitate drumul, am reusit sa revenim pe dig. De aici mai departe singura priveliste a fost reprezentata de balastierele care impanzesc malul Oltului. Insa a mai aparut si o problema: vantul s-a intetit, asa ca am hotarat sa cautam un loc unde sa traversam paraul care ne insotea, pentru a incerca sa ajungem in drumul national. Prima posibilitate aveam sa constatam ca tocmai a picat: un podet a fost luat de ape, asa ca am continuat tot pe dig pana am reusit sa gasim un loc pe unde sa trecem catre drumul national. Am  ajuns in Greci, iar de aici la Peretu. La Peretu am hotarat sa facem o pauza mai lunga, sa mancam, sa ne refacem proviziile de apa si sa ne odihnim. Odata plecati, am avut din nou parte de vant: parca se ambitiona sa ne bata din fata. Pana la Osica am crezut ca innebunim. Speram sa scapam totusi de vantul din fata.

      Din pacate tot ce a urmat a fost doar o cursa contra vantului, fara nimic special, doar dorinta de a ajunge mai repede acasa. Acesta a fost si motivul pentru care am renuntat si la fotografii.
In incheiere traseul parcurs:

Route 2910310 - powered by www.bikemap.net

     Sper ca sezonul care se apropie sa fie unul mult mai bogat in iesiri, vremea sa tina cu noi. Restante sunt multe. Printre acestea ar fi bazinul Lotrului, unde trasasem anul trecut vreo trei trasee, dar si Fagarasul, Piatra Craiului (imi doresc sa trec din Muntenia in Transilvania si sa ma intorc in aceasi zi - asta implica o plecare din Dambovicioara si apropierea de Zarnesti) cu multitudinea de trasee care strabat zona.
Pana atunci, sa auzim de bine!

Concediu Zarnesti - Sambata de Sus

Bine v-am regasit!

Am revenit cu povestea concediului, care concediu a fost destul de scurt, dar sunt cateva lucruri importante de povestit.

Sa incepem: planul initial era sa stam 6 nopti in Zarnesti, orasul bicicletelor Tohan. De ce Zarnesti? Desi e un oras mort, plin de umbre ale trecutului comunist, e cel mai potrivit punct de plecare spre multe destinatii foarte interesante, fiind pozitionat exact in mijloc. Cam care ar fi acestea: Bran, satele Pestera si Magura, Prapastiile Zarnestilor, Poiana Marului, Rasnov, Plaiu Foii, plus accesul in rezervatia Piatra Craiului. Toate aceste obiective se afla la maxim 20 km de Zarnesti. Cu toate aceste frumuseti in jur, din pacate orasul in sine nu are nimic de oferit: drumuri foarte proaste, blocuri care par sa cada, multa mizerie, casele au structura tipic saseasca, adica in loc de garduri au ziduri, iar acolo unde mai gasesti garduri, acestea au ulucile lipite una de alta, astfel ca te simti ca la inchisoare.

In fine, asta e alta poveste, importante sunt imprejurimile, doar pentru ele am ales  Zarnestiul: punct de plecare spre diverse destinatii. Odata ajunsi in oras, am descoperit toate aceste lucruri neplacute, dar pensiunea Sura Pietrei Craiului s-a dovedit a fi foarte bine pusa la punct, conditiile de cazare super. Totusi, nu am ramas aici decat o singura noapte. Motivul a fost curtea din spate care era foarte aglomerata si, mai mult, iarba era distrusa. Sosisem dupa un grup de copii care au stat cam o saptamana. In aceste conditii, noi fiind plecati impreuna cu Marc, am constatat ca nu putem ramane aici, copilul avand nevoie de miscare pentru ca tocmai incepea sa faca primii pasi,  astfel ca nu mai putea fi tinut intr-un scaun.  Mai mult, gardul inalt si compact, ne dadea senzatii  de sufocare. Asa ca am hotarat sa mergem in alta parte. Am cautat toata seara pensiuni prin Bran, Poarta, Predelut, dar degeaba: singura pensiune care ar fi intrunit absolut toate conditiile noastre era ocupata pana in toamna.

Concluzia este ca Zarnestiul este o destinatie doar pentru cei care doresc sa vada imprejurimile, orasul in sine nu are nimic de oferit.

 In conditiile actuale, urma sa exploram pe rand, urmatoarele variante: Fagaras, Sambata de Sus, iar la sfarsit, Valea Oltului. Prima verificata dintre ele a fost Fagarasul. Desi are multe lucruri de oferit, nu numai in interior, ci si in imprejurimi, nu am gasit sa fie un loc bun de oprire. Asa ca am mers mai departe.

De la Brasov pana cand am iesit in stanga, spre Sambata, am avut parte de un drum foarte bun. In aceste conditii am ajuns foarte repede atat la Fagaras cat si mai apoi la Sambata de Sus. Drumul care paraseste europeanul pana la Sambata de Sus este si el foarte bun. In primul sat, Sambata de Jos se poate vizita si castelul Brukenthal.

Auzisem lucruri frumoase despre Sambata de Sus, insa constatarea personala a fost urmatoarea: nu are legatura cu satul omonim, statiunea fiind situata la circa 6 kilometri si este o aglomerare de pensiuni construite pe un camp, pe marginea unui parau.Toate aceste pensiuni sunt legate intre ele prin drumuri de pamant, probabil formate de rotile camioanelor care au adus aici materialele de constructii.

Toate aceste pensiuni incadreaza Manastirea Brancoveanu.
 In concluzie, recomand aceasta locatie celor care vor sa petreaca in liniste cateva zile la poalele muntelui, sau celor care vor sa viziteze manastirea, izvorul si chilia parintelui Arsenie Boca.

Cam astea ar fi toate obiectivele importante. Acest loc mai poate fi folosit de cei care vor sa urce pe crestele Fagarasului, la circa 3 kilometri de sat pornind cararile care urca pana pe varful Moldoveanu .

Odata ajunsi in statiune am reinceput cautarile. Pana la urma am reusit sa gasim o pensiune care satisfacea intr-o buna parte cerintele noastre: avea o curte destul de spatioasa cu iarba, dar fara loc de joaca, insa pe drum mai cumparasem si o masinuta-premergator, asadar putem spune ca intr-o oarecare masura puteam compensa lipsa locului de joaca. Fiind destul de obositi, deja era trecut bine de pranz, am hotarat sa ramanem aici, cel putin pentru doua nopti, urmand sa stabilim ulterior daca vom mai sta, sau vom merge mai departe.

In prima seara, fiind obositi, nu am mai avut parte de plimbarea mult asteptata cu bicicleta.

Pensiunea unde ne-am cazat se numeste Anda. Era abia deschisa, administratorul parea foarte de treaba, cazusem la pace asupra pretului, asa ca ne-am bagat la camere. Din pacate, a doua zi, respectivul administrator a inceput sa o dea la cotita, adica la camera situata la primul etaj, a spus ca pretul este de fapt mai mare decat la cea de la mansarda cu vreo 20 de lei, dar ca el ne ia doar 10 lei in plus. Deja individul incepea sa isi dea arama pe fata: ne tot spunea ca trebuie sa ii platim pentru primele doua zile, parca urma sa fugim. Cred ca a tot repetat acest lucru de vreo cinci ori. La atentionarile noastre ca una dintre usile de la balcon nu se inchide bine sau ca geamul de la mansarda nu inchide corect, tot ce putea sa spuna e ca nu se pot vedea toate la receptia lucrarii, ca asa apar mici probleme totdeauna. Tot o problema pe care am intalnit-o a fost ca la una dintre bai asezarea placilor de gresie dirija apa catre usa camerei nicidecum catre sifonul din mijlocul baii. Cu toate astea, am stat pana la urma trei nopti, nu aveam chef sa plecam din nou si sa reluam cautarile, am preferat sa stam sa ne odihnim. Cele doua zile pline de care am avut parte au fost umplute cu plimbari pe la manastire, vreo doua ture cu bicicleta, ore bune petrecute la un restaurant din zona manastirii si cam atat. Eu unul am facut doua plimbari mai lungi cu bicicleta: in prima zi am incercat sa ajung in orasul Victoria, care este la 10 kilometri, insa cand am ajuns in marginea orasului, in zona industriala am fost intampinat de o haita de caini, asa ca am fost nevoit sa fac stanga-imprejur. Cea mai mare parte a drumului s-a desfasurat prin padure pe un drum neasfaltat (forestier probabil; dar de latimea unui drum normal), iar de la jumatate s-a transformat in drum betonat, odata cu aparitia primelor intreprinderi. Tot cam de aici am si iesit din zona de padure si mi s-a oferit o foarte frumoasa panorama a crestelor Fagarasului.

In ziua urmatoare am ales sa mergem impreuna pe un traseu prin padure. Drumul era unul forestier, cu o singura banda, insa fiind dumunica era pustiu. Insa dupa o vreme aveam sa raman din nou singur: Cri nu putea sa urce panta care parea fara sfarsit. Pe traseu am avut parte si de catteva mure, iar de aici ne-am intors. Eu insa am revenit in padure cu scopul de a ajunge pana la o cabana ascunsa in mijlocul padurii. Am avut parte de o urcare de aproape 4 kilometri. Liniste totala, se auzea doar susurul unui parau si ciripitul pasarelelor. Odata ajuns in zona acelei cabane am fost trezit la realitate: urlau manelele, asa ca am preferat sa ma intorc. Intoarcerea a fost de vis: aproape tot drumul a fost de coborat, cel putin 3 kilometri de galopat pe un drum pustiu.

Dupa reintoarcerea mea la pensiune, am plecat cu totii, pe jos, spre izvorul parintelui Arsenie Boca. Desi e un drum de maxim un kilometru si jumatate, va recomand sa il faceti cu masina. Asta datorita concetatenilor nostri care gonesc ca nebunii si lasa in urma nori de praf, de parca ar fi singuri pe drum. Odata ajunsi la izvor, am avut parte de inca o portie e romanism: desi izvorul abia curgea, la rand stateau indivizi care venisera pregatiti cu bidoane pentru tot neamul: unul plecase cu vreo 10 bidoane de doi litri, iar un altul care astepta la rand mai avea vreo cateva bidoane de cinci litri. Am plecat dezamagiti, gandindu-ne ca poate vom reveni a doua zi inainte de plecare.

Desi in ultimele postari am incercat sa arat partea frumoasa a Romaniei, de aceasta data sunt nevoit sa arat si parti mai putin placute: situatia de la izvor, nesimtirea unora care au venit la munte sa respire aer curat, dar fac un drum de mai putin de 2 kilometri in masina prafuind turistii, modul cum se face turism de catre anumiti administratori si patroni de spatii de cazare. Pacat.

Odata cu cele intamplate la izvor a venit si decizia, fireasca, de a pleca de aici. Am sunat la Dambovicioara si am aranjat ca ultimele doua nopti sa ne intoarcem intr-un loc care ne-a placut in totalitate.

Dimineata ne-am strans bagajele si am plecat spre Dambovicioara via Brasov. Aici alta surpriza: am primit un telefon de acasa cum ca trebuie sa ne intoarcem urgent pentru a rezolva niste probleme, asa ca am fost nevoiti sa anulam ultimele doua zile.

Cam asta a fost tot. Speram sa putem sa ajungem din nou in Dambovicioara pentru a face si cele doua trasee ramase: Valea cheii din satul Podu Dammbovita si o tura la barajul Pecineagu.

Plimbari placute tuturor.

Dambovicioara reloaded

Salutari!

Asa cum am spus in postarea precedenta, ne-am intors la Dambovicioara. Bineinteles, la Green Paradise.
De aceasta data, am stat de vineri pana luni, apoi direct la serviciu. Fiind deja la al doilea sejur, gazdele ne-au tratat ca fiind de-ai casei, adica a fost si mai bine decat prima data.
Am ajuns seara tarziu, asa ca prea multe nu sunt de spus.
Dimineata dupa micul dejun, am hotarat sa ne facem o mica incalzire si am mers, cu bicicletele, bineinteles, pana in Podu Dambovitei. Asta numai dupa ce am reusit sa dau jos noroiul care ramasese de la tura trecuta, si o curatare serioasa a lantului.
Drumul de asfalt nu ne-a pus niciun fel de probleme. Peisajul in schimb, ne cam facea neatenti la trafic: magnific. Am mers pana aproape de iesirea in drumul european, dar ne-am oprit sa admiram panorama satului scaldat in lumina diminetii. Am facut o serie de fotografii dupa care am hotarat sa mergem inapoi.

Deja ni se facea pofta de pastravul care ne astepta sa il punem la gratar. Ne temeam de intoarcere, din cauza ca aveam doar de urcat, iar antrenamentul Cristinei era inexistent. Cu toate astea, am ajuns fara probleme inapoi, bineinteles dupa repetate opriri pentru fotografii.
Dupa pranz, planuisem o plimbare care ramasese restanta de la precedenta vizita: lacul Satic. Din pacate, am ramas pe cont propriu: cel mic s-a dovedit a fi prea greu de stapanit, iar cumnata nu mai putea sa faca fata singura, asa ca a trebuit ca si Cri sa ramana la pensiune, plus ca si distanta era destul de mare, iar gazdele ne avertizasera ca drumul e cam prafuit. M-am imbarcat, dar dupa nici 100 de metri am fost nevoit sa ma intorc: cauciucul pe spate incepuse sa se lase. Aveam camera de rezerva, dar  nu prea aveam chef de schimbat, asa ca am preferat sa car cu mine pompa. Am plecat sperand sa vad ceva frumos, dar si cu speranta ca nu voi avea pra mult de urcat. Din fericire, dupa coborarea pana in Podu Dambovitei, drumul european s-a dovedit a fi pustiu, iar eu am hotarat sa fac urcarea pana la intersectia cu drumul care se lasa in dreapta spre Satic, pe bicicleta. Initial credeam ca voi avea probleme, din fericire bicicleta cumparata cu cateva zile inainte de primul sejur, s-a dovedit a fi de incredere. Insa, imediat dupa ce am parasit drumul european, am fost nevoit sa fac o pauza: peisajul era prea spectaculos ca sa nu fie imortalizat. Era o imagine foarte frumoasa a urcarii care duce pana in varful versantului, apoi urmand coborarea catre Fundata, Moeciu si Bran.

De aici drumul era intr-adevar, foarte prafuit. Prima portiune era in urcare, nu foarte accentuata, dar plina de gropi, ca orice drum de tara, de altfel. Aici intrasem pe valea Dambovitei, da, chiar aceea care ajunge prin capitala. Privelistea era incantatoare. Dupa cateva sute de metri de urcare vine o coborare lunga (cam 1 kilometru, conform hartilor) ce imi da ragazul sa admir privelistea. In scurt timp am o surpriza: am intrat intr-o zona de chei despre care nu stiam.

Drumul, desi este de pamant si destul de gaurit, cel putin este lat cat o strada normala. Insa, la fiecare masina care trece pe langa mine mai inghiteam putin praf. De altfel, pe toata lungimea traseului toata vegetatia de pe marginea drumului este acoperita de praf, insa compenseaza prin frumusete. La sfarsitul acestor chei se deschide o vale larga de o mare frumusete. O imagine idilica, cu case rasfirate pe dealuri, printre fanete, parca este un tablou. Superb. Eram in satul Saticu de jos.

La scurt timp dupa iesirea din sat apare si barajul de acumulare. Are o adancime de 10 metri iar uzinarea apei se face in Rucar, iar apa mai iese la suprafata abia la Dragoslavele. Pe marginea lacului s-a construit un complex format din mai multe bungalow-uri, dar pe partea opusa drumului principal.

La capatul lacului, incepe satul Satic, cu doar cateva case pe ambele parti ale raului, cu treceri pe podete facute din barne aruncate peste vale, sau construite integral din scandura, depinde daca sateanul respectiv avea masina sau nu. De aceasta data raul era mult mai mult mai vijelios, am inteles ca din cauza ca se uzina la barajul Pecineagu, aflat undeva la vreo 15 kilometri mai sus. Nimeni insa nu a putut sa imi spuna care e debitul real al Dambovitei: cel din amonte, sau cel din aval de lacul Satic.

Trecerea din Satic in Saticu de sus a fost insesizabila, noroc cu indicatorul de pe marginea drumului.

Dupa ce m-am mai plimbat prin sat sa mai fac ceva poze, avand in vedere ora tarzie, a trebuit sa fac cale intoarsa.

La urcare, de la lac pana in sat am fost insotit de un pustan care mi-a aratat un izvor cu apa buna de baut.

La intoarcere am vrut sa imi umplu bidonul, dar am observat in vecinatatea izvorului cateva tufe de zmeura. Asadar, hai la cules. Si tot asa am tinut-o cam pana in Saticu de jos, mai mult oprindu-ma sa culeg zmeura decat sa pedalez. Am reintrat in portiunea de chei,

unde uitasem sa va spun, la un moment dat, raul intra pe sub stanci si iese din munte ceva mai jos. In aceasta zona, drumul fiind mai prost, m-am luat, fara sa vreau, si la intrecere cu un camion, pe care bineinteles ca l-am depasit, atat de greu se merge cu masina. Insa peisajele erau prea frumoase ca sa mai continui cursa, asa ca am preferat sa imortalizez peisajele.

Apoi a urmat o urcarea ce avea sa ma scoata in varful traseului, insa s-a dovedit ca nu aveam motive sa ma tem.
Dar, odata reintrat pe drumul catre Dambovicioara, am avut de urcat continuu, iar eu deja incepeam sa dau din greu. Asta fiindca nu vroiam sa trec pe un pinion mai mare. Vroiam efort, sa dau jos o parte din centimetrii in surplus de pe talie.
Cam asta a fost prima zi.
Pentru ziua urmatoare aveam planificat un drum pe Valea cheii. Din pacate nu am ajuns sa il fac cu bicicleta. Avand pofta de pepene, am hotarat pe la pranz sa mergem in Rucar la cumparaturi. Daca tot ne-am urcat in masina, Cri a propus sa facem o scurta investigatie asupra viitorului traseu. Mai ales ca auzisem despre el ca ar duce la o alta pestera. Avea sa fie singura vizita in acea zona, din cauza ca privelistile erau superbe, insa drumul este drum de tara, si foarte ingust, deci am mers destul de incet. Din pacate, nestiind cat va dura, si ca nu vom mai ajunge in acea zi, nu am luat cu noi camera foto, deci nu avem nici macar o singura fotografie.
Am ajuns pana la urma la pestera de care vorbeam mai devreme si am constatat ca era cocotata la cativa metri mai sus fata de drum. Vai, noi plecasem in papuci si fara lanterna. Cu toate astea, am urcat, iar eu chiar am intrat, alaturi de cativa turisti, insa dupa cateva zeci de metri am fost nevoit sa ma intorc, convins ca ma voi intoarce mai tarziu. Insa drumul a durat destul de mult, si mai ales necesita destul de mult timp pentru a fi parcurs, asa ca ne-am ales cu un motiv foarte buna sa ne intoarcem in Dambovicioara. Un alt motiv pentru care vreau sa ne reintoarcem in zona este o tura pana la barajul Pecineagu. Am inteles ca este al doilea lac de arocament din  Europa: 110 metri.
Dupa ce am mancat, am hotarat sa facem totusi o plimbare cu bicicleta. De aceasta data, fiind duminica spre seara, considerand ca cei care trebuiau sa se intoarca acasa deja o facusera, deci drumul este pustiu, am hotarat sa urcam, de aceasta data in doi, spre cabana Brusturet. Vroiam sa vada si Cri ce am vazut eu cu doua saptamani inainte. Deja dupa plimbarea din ziua precedenta avea incredere ca poate si ea sa urce. Am avut dreptate in privinta traficului, dar aproape de iesirea din chei, in poiana cu cabana, am fost intampinati de un ciobanesc, care pana la urma s-a dovedit a fi prietenos. Dar, datorita orei tarzii, am hotarat sa ne intoarcem, in definitiv ne atinsesem scopul: vazusem partea spectaculoasa a cheilor.

O alta parte foarte placuta a fost coborarea, mai ales pentru Cri: era la prima coborare in viteza pe un drum de munte si a savurat-o din plin. Se pare ca ne-a prins pe amandoi gustul plimbarilor prin muntii patriei, calare pe biciclete.
Concluzia, fireasca de altfel? Vom pleca si in concediu tot la munte si tot impreuna cu bicicletele.

Mai jos este harta traseului pana in Saticu de sus:

Bike route 2224668 - powered by Www.bikemap.net

Ne reintalnim la intoarcerea din concediu!
Plimbari placute!