Valea Valsanului - Transfagarasan si retur de cosmar

Chiar daca mai sunt vreo 3 ture nepovestite, revin cu ultima dintre ele.

In sfarsit am reusit sa fac traversarea dinspre valea Valsanului catre Transfagarasan.

Planul s-a ivit acum mai mult timp, dar din lipsa de colegi, dar si de informatii, a tot fost amanat.

Acum am avut parte de doi colegi, desi interesati ar mai fi fost, dar nu au putut in aceeasi zi cu noi., Sau mai exact, eu am fost cel care nu a putut sa  schimbe ziua planuita. Asta e, poate alta data o vom face si impreuna. Dar cu siguranta va fi modificat traseul final. Veti afla mai tarziu de ce.

Desi cu o zi inainte, cand plecasem din Slatina, stiam ca voi avea un singur partener, in seara dinaintea turei am aflat ca mai era inca cineva interesat. Am butonat noi ceva vreme pe un forum si a ramas ca ne vom intalni in trei. Adica eu, droby si megane2 (tot din Pitesti ca si droby). Planul initial spunea ca vom incepe si finaliza tura din Bradet, dar avand in vedere ca ne-am intalnit in Musetesti, pana la urma am fost convins sa plecam din Musetesti direct pe biciclete, desi eu stateam cam rau cu timpul.

Prima parte a drumului am stat pe un asfalt bun, cu o singura oprire pentru o prima imagine a muntelui:

       A fost o pauza scurta, urmand ca la iesirea din Bradet sa luam prima pauza serioasa pentru a ne odihni putin, am mai si mancat, am bagat si cate o jumatate de litru de lichide specifice pentru fiecare, dupa care am pornit mai departe. Odata intrati in zona cheilor am avut parte de multa liniste, dar si de imagini destul de neplacute cu distrugerile facute de raul vijelios. Pe multe portiuni se vedea cum apa distrusese marginea betonata care sustinea drumul. Cu toate astea inca se circula cu masinile, iar pentru noi chiar nu a fost o problema. Am oprit de cateva ori sa facem cateva fotografii, dupa care am ajuns in zona poienilor de pe Valsan, loc unde am luat o alta pauza de hidratare.

          Urma sa incepem ascensiunea catre punctul maxim de altitudine, la trecerea de pe valea Valsanului catre valea Argesului. Un coleg de pasiune ne-a spus ca pana la trecerea culmii, dar si cateva sute de metri mai apoi,  vom avea parte de asfalt, iar apoi de un forestier bun. Ceea ce nu ne-a spus prea corect, a fost lungimea acestei portiuni. El a estimat cam un kilometru si putin, dar pana la urma au fost cam 3,5 kilometri. Cred ca de fapt se referea la portiunea de urcare abrupta, nu stiu. Cert este ca la scurt timp de la inceperea urcarii am inceput sa simt ca nu mai am forta in picioare. Am facut o pauza pentru a imi reveni, dar apoi din nou, dupa cateva sute de metri am simtit cum mi se taie picioarele. Am dat vina initial pe faptul ca nu reusisem sa ma odihnesc prea bine, dimineata simtindu-ma destul de obosit. Insa aveam sa aflu adevaratul raspuns, sau poate cea mai importanta parte a lui, cateva zile mai tarziu. In ultimele doua luni "reusisem" performanta de a lua nu mai putin de 7 kilograme in plus. Dupa repetate pauze, impingeri, reveniri in sa, am reusit in sfarsit sa ajungem pana sus.

      Pe durata urcarii am avut parte si de probleme tehnice: lantul lui droby incepuse sa cam intre intre pinioane si spite. Nu ar fi fost o problema prea mare, insa totul se petrecea pe o urcare destul de abrupta intr-o zona in care am vazut un indicator pe care scria "Accesul interzis. Zona hranire animale salbatice." Puteti foarte usor sa va imaginati care sunt acele animale salbatice. Oricum, tot drumul am dat claxoane si am vorbit destul de tare. De obicei prezenta masinilor nu este dorita la plecarea in tura, dar de aceasta data ne bucuram vazand ca se circula destul de intens, semn clar ca drumul spre Vidraru este destul de bun.

       Odata iesiti in varf, am avut parte de o bifurcatie care ne-a pus ceva semne de intrebare, asta fiindca ne era lene sa scoatem telefonul din rucsac. Dar am fost rapid lamuriti de cineva cu un ATV.

     Dupa numai cateva sute de metri am iesit intr-o pajiste imensa unde aveam sa descoperim si stana de care fusesem avertizati ca ar putea sa ne faca probleme.

      Din fericire nu s-a legat niciun caine de noi, desi am vazut unul care la un moment dat s-a indreptat catre noi. A fost suficient cat sa ne faca sa stam pe drum, desi remarcasem o scurtatura care ne scapa de, probabil, un kilometru, dar care trecea chiar prin mijlocul stanei, iar in aceasta situatie nu stiu daca acel caine mai statea cuminte. Am mers inainte pe un  drum ce parea sa coboare, dar la scurt timp dupa reintrarea in padure incepea sa urce usor. Din fericire doar pentru scurt timp;. Am mai oprit pentru cateva fotografii, remarcand cu aceasta ocazie ca nu se mai sperie lumea de urs: foarte multi turisti de week-end veniti cu masinile la picnic, unii chiar cu rulotele, semn ca stateau chiar mai mult. Deci povestile cu multi ursi nu pareau a se confirma.

         Dupa foarte putin timp am remnarcat o imbunatatire a drumului, semn clar ca ne apropiam de civilizatie. A dost o coborare superba pana la intrarea in Trans. Aici trebuia sa facem din nou fotografii, asa ca am mai luat o pauza.

      Am stabilit sa ne regrupam pe baraj , asa ca fiecare a pornit in  ritmul lui. Insa imediat am avut parte de o urcare care ne-a regrupat rapid. Pana la urma eu am ramas mai la urma, consecinta a cazaturii de anul trecut, cand am stat aproape o luna cu incheieturile umflate. Pe masura ce ne apropiam de baraj a inceput sa se vada "civilizatia": mizerie cat cuprinde, strada blocata (era nevoie de Politie care dirija circulatia alternativ). Asta e Romania. Tot la fel de curat se prezenta si lacul: multe PET-uri si ambalaje pluteau la baraj.

       Din nou cateva fotografii, dupa care am stabilit sa ne intalnim jos la hidrocentrala. Droby si megane2 au plecat in tromba, eu preferand sa merg mai usor. Asta pentru a putea savura peisajele.

       Bineinteles ca nu puteam sa ratez ocazia de a mai face cateva poze.

Ne-am reintalnit la hidrocentrala unde ceilalti doi tocmai terminasera o sedinta foto.

       Si aici tot ingramadeala dezorganizata de masini. Desi vroiam sa stam sa mancam ceva, am hotarat sa coboram in Capataneni pentru a ne si odihni inaintea urcusului care ne astepta pe portiunea finala. Nici nu aveam idee ce ne astepta.

       Bagam o jumatate de litru de lichide, cate doi mici si ii dam bice. Pana acum, conform calculelor, urma sa ne incadram in timpul alocat initial.

      Am plecat mai departe, urmand drumul pana in Corbeni, unde am virat stanga spre Turburea. La inceput drumul a fost asfaltat, dar in scurt timp avea sa se transforme in drum de tara, care pe multe portiuni (mai ales urcarile) era acoperit cu piatra. De foarte multe ori urma sa coboram de pe caluti, fiind imposibil de urcat printre pietrle instabile.

      Din nou incepusera problemele cu lantul bicicletei lui droby, de fapt se indesisera. Pana la urma s-a hotarat sa nu mai foloseasca pinionul mare.

       Ajunsi la ulltima casa din Turburea, un localnic ne-a avertizat ca nu mai putem sa parcurgem restul de drum pe biciclete. Nu am luat in seama ce ne-a spus, iar daca ar fi fost asa, dupa calculele noastre mai erau doar 3 kilometri, desi acelasi satean ne spusese ca vor fi 7 kilometri. Am crezut ca exagereaza. Din pacate avea dreptate. Imediat dupa prima curba aveam sa ne trezim intr-un drum desfundat, in urcare, printr-o poiana. De fapt nu mai era drum. Erau niste urme de tractor care se transformasera in timp in sleauri adanci, iar in portiunile mai plate urmele erau distruse de copitele animalelor. Inca nu ne faceam probleme. Insa povestea avea sa continue pentru inca o ora.

     Numai urcare, urme de copite care faceau imposibil de urcat pe biciclete, transpiratie cat cuprinde. Avand in vedere ca intoarcerea avea sa ne intarzie foarte mult, am hotarat sa mergem inainte, tot sperand ca drumul se va imbunatati. Au urmat kilometri buni de mers prin pajisti, pe un drum care nu mai era de mult drum, doar copite de animale. In tot acest timp am vazut cum se aduna si norii, ceea ce ne-a facut sa realizam ce ne asteapta in cazul in care incepe ploaia. Nu a inceput ploaia prea curand, insa am avut parte de portiuni luuuuungi prin padure unde am mers efectiv prin noroi, incercand sa ne tinem echilibrul.

     Inca o problema avea sa fie faptul ca eu ramasesem si fara apa, iar ceilalti mai aveau foarte putina. Norocul nostru a fost ca am gasit o stana de vaci (sau cum se numeste) iar ciobanii ne-au dat apa din izvorul pe care il captasera la mai mult de un kilometru. Apa era plina de pamant, insa eu am ras un litru fara sa ma uit la cum arata. Apoi am umplut cele doua bidoane din dotare, gandindu-ma ca poate nu mai gasim alta sursa.

      Partea proasta era ca drumul era ori in urcare abrupta, ori in coborare criminala, totul desfasurandu-se pe un drum criminal. La un moment dat am vazul prin iarba ceea ce parea a fi un drum, asa ca repede pe biciclete, fara sa mai consultam track-ul. Am stat calare cred ca 1 kilometru, dupa care am intalnit niste paznici de turma care ne-au oprit. Noroc ca stapanii i-au linistit repede. Insa ne-au dat si o veste proasta: trebuia sa ne intoarcem. Am verificat track-ul si eram intr-adevar pe drumul bun, insa ciobanii ne-au lamurit ca era vorba de un ocol ceva mai lung si destul de greu. Odata reintorsi pe ceea ce se numeste pe harta drum, am continuat calvarul, care avea sa se inteteasca. La un moment dat am intalnit o caruta, iar proprietarul ne-a sfatuit sa urmam poteca din gradini. Dupa scurt timp aveau sa apara si cateva case, iar cu ele si cainii. Unul dintre sateni ne-a spus ca nu ar mai fiu mult pana insat, doar un kilometru si ceva. La o bifurcatie am avut iarasi indoieli pe unde sa mergem. Ceilalti doi au votat contra mea si am continuat drumul desfundat care s-a dovedit o coborare criminala printre urme de copite, pline de noroi. Insa la un moment  dat eu am renuntat si i-am convins sa ne intoarcem la bifurcatie si sa coboram pe ceea ce parea un drum folosit de carute. A fost o portiune in care am reusit sa mai stam si in sa, dar scurta, drumul avea sa se strice rapid, dar totusi era practicabil la pas. Incepeau sa apara tot mai des portiuni in care puteam sa pedalam, chiar daca scurte, apoi urmau balti care erau imposibil de traversat.

     Dupa o alta intalnire cu un localnic aveam sa ne simtim mai bine: ne-a spus ca drumul urmeaza sa se imbunatateasca. Ne-am urcat pe caluti dar imediat am dat intr-o panta criminala. Am descalecat, iar apoi in varf aveam sa constatam ca sateanul avea dreptate. Stateam tot mai mult in sa. Insa, trebuia sa fie ceva in neregula: pe langa noi a inceput sa tune si sa fulgere, iar la intrarea in sat a inceput sa si pice. Ne-am grabit sa ne punem la adapost de fulgere si aveam sa constatam ca au reaparut masinile. Semn bun. Ploaia incepuse sa se inteteasca, asa ca am stat calare chiar daca drumul era plin de pietre si avand un unghi foarte mare. Cu multa grija am mai parcurs printre picaturi cred ca mai mult de un kilometru pana am ajuns la asfalt. Chiar cand ajungeam noi la asfalt s-a pus sa toarne cu galeata. Abia am reusit sa ne echipam si sa punem la adapost electronicele.

     De aici incolo a fost o goana nebuna sa ajungem in Musetesti. Dupa 2-3 kilometri avea sa se opreasca si ploaia, dar noi am continuat cu pelerinele pe noi pana am ajuns acasa. Prima reactie a fost sa arunc bicicleta in rau si sa incerc sa o curat. Am curatat-o cat de cat, timp in care familia deja imi plangea de mila, iar un vecin imi spunea ca nu suntem prea sanatosi la cap. El stia acest "drum", se pare ca aceasta stare este de cand era el tanar (are peste 70 de ani), deci nu prea fusese niciodata un drum adevarat.

      Am incercat sa fac o editare pe Googlemaps, acum exista un avertisment clar despre acea portiune.

     In total am intarziat 3 ore. Nu mai aveam pofta nici de pepene, nici de bere, de nimic. Tot ce am facut a fost sa strang bagajele si sa ne urcam in masina cat mai repede.

      Cu toate aceste neajunsuri, peisajele au fost super iar daca nu a r fi existat teama ploii, apropierea noptii si limita de timp, in mod sigur ar fi fost o tura reusita, cu toata oboseala acumulata in ultima parte.

      Concluzia este ca a fost o adevarata aventura, cu multe temeri ca ne va prinde ploaia in padure, ca ne va prinde inserarea prin acele locuri pline de animale salbatice, dar in acelasi timp macar cei care nu au putut veni au scapat de un cosmar.

     La final, din 44 kilometri programati s-au strans 72, mai mult cu unul decat track-ul, intrucat mi s-a descarcat si telefonul cu putin inainte de a ajunge acasa.

Track-ul turei, desi nu stiu ce sa mai cred despre urcare. Aici spune ca peste 1600 m, pe oruxmaps (telefon) zice ca 2200m, alegeti ce va place.

Create Maps or search from 80 million at MapMyRide

Concediu Zarnesti - Sambata de Sus

Bine v-am regasit!

Am revenit cu povestea concediului, care concediu a fost destul de scurt, dar sunt cateva lucruri importante de povestit.

Sa incepem: planul initial era sa stam 6 nopti in Zarnesti, orasul bicicletelor Tohan. De ce Zarnesti? Desi e un oras mort, plin de umbre ale trecutului comunist, e cel mai potrivit punct de plecare spre multe destinatii foarte interesante, fiind pozitionat exact in mijloc. Cam care ar fi acestea: Bran, satele Pestera si Magura, Prapastiile Zarnestilor, Poiana Marului, Rasnov, Plaiu Foii, plus accesul in rezervatia Piatra Craiului. Toate aceste obiective se afla la maxim 20 km de Zarnesti. Cu toate aceste frumuseti in jur, din pacate orasul in sine nu are nimic de oferit: drumuri foarte proaste, blocuri care par sa cada, multa mizerie, casele au structura tipic saseasca, adica in loc de garduri au ziduri, iar acolo unde mai gasesti garduri, acestea au ulucile lipite una de alta, astfel ca te simti ca la inchisoare.

In fine, asta e alta poveste, importante sunt imprejurimile, doar pentru ele am ales  Zarnestiul: punct de plecare spre diverse destinatii. Odata ajunsi in oras, am descoperit toate aceste lucruri neplacute, dar pensiunea Sura Pietrei Craiului s-a dovedit a fi foarte bine pusa la punct, conditiile de cazare super. Totusi, nu am ramas aici decat o singura noapte. Motivul a fost curtea din spate care era foarte aglomerata si, mai mult, iarba era distrusa. Sosisem dupa un grup de copii care au stat cam o saptamana. In aceste conditii, noi fiind plecati impreuna cu Marc, am constatat ca nu putem ramane aici, copilul avand nevoie de miscare pentru ca tocmai incepea sa faca primii pasi,  astfel ca nu mai putea fi tinut intr-un scaun.  Mai mult, gardul inalt si compact, ne dadea senzatii  de sufocare. Asa ca am hotarat sa mergem in alta parte. Am cautat toata seara pensiuni prin Bran, Poarta, Predelut, dar degeaba: singura pensiune care ar fi intrunit absolut toate conditiile noastre era ocupata pana in toamna.

Concluzia este ca Zarnestiul este o destinatie doar pentru cei care doresc sa vada imprejurimile, orasul in sine nu are nimic de oferit.

 In conditiile actuale, urma sa exploram pe rand, urmatoarele variante: Fagaras, Sambata de Sus, iar la sfarsit, Valea Oltului. Prima verificata dintre ele a fost Fagarasul. Desi are multe lucruri de oferit, nu numai in interior, ci si in imprejurimi, nu am gasit sa fie un loc bun de oprire. Asa ca am mers mai departe.

De la Brasov pana cand am iesit in stanga, spre Sambata, am avut parte de un drum foarte bun. In aceste conditii am ajuns foarte repede atat la Fagaras cat si mai apoi la Sambata de Sus. Drumul care paraseste europeanul pana la Sambata de Sus este si el foarte bun. In primul sat, Sambata de Jos se poate vizita si castelul Brukenthal.

Auzisem lucruri frumoase despre Sambata de Sus, insa constatarea personala a fost urmatoarea: nu are legatura cu satul omonim, statiunea fiind situata la circa 6 kilometri si este o aglomerare de pensiuni construite pe un camp, pe marginea unui parau.Toate aceste pensiuni sunt legate intre ele prin drumuri de pamant, probabil formate de rotile camioanelor care au adus aici materialele de constructii.

Toate aceste pensiuni incadreaza Manastirea Brancoveanu.
 In concluzie, recomand aceasta locatie celor care vor sa petreaca in liniste cateva zile la poalele muntelui, sau celor care vor sa viziteze manastirea, izvorul si chilia parintelui Arsenie Boca.

Cam astea ar fi toate obiectivele importante. Acest loc mai poate fi folosit de cei care vor sa urce pe crestele Fagarasului, la circa 3 kilometri de sat pornind cararile care urca pana pe varful Moldoveanu .

Odata ajunsi in statiune am reinceput cautarile. Pana la urma am reusit sa gasim o pensiune care satisfacea intr-o buna parte cerintele noastre: avea o curte destul de spatioasa cu iarba, dar fara loc de joaca, insa pe drum mai cumparasem si o masinuta-premergator, asadar putem spune ca intr-o oarecare masura puteam compensa lipsa locului de joaca. Fiind destul de obositi, deja era trecut bine de pranz, am hotarat sa ramanem aici, cel putin pentru doua nopti, urmand sa stabilim ulterior daca vom mai sta, sau vom merge mai departe.

In prima seara, fiind obositi, nu am mai avut parte de plimbarea mult asteptata cu bicicleta.

Pensiunea unde ne-am cazat se numeste Anda. Era abia deschisa, administratorul parea foarte de treaba, cazusem la pace asupra pretului, asa ca ne-am bagat la camere. Din pacate, a doua zi, respectivul administrator a inceput sa o dea la cotita, adica la camera situata la primul etaj, a spus ca pretul este de fapt mai mare decat la cea de la mansarda cu vreo 20 de lei, dar ca el ne ia doar 10 lei in plus. Deja individul incepea sa isi dea arama pe fata: ne tot spunea ca trebuie sa ii platim pentru primele doua zile, parca urma sa fugim. Cred ca a tot repetat acest lucru de vreo cinci ori. La atentionarile noastre ca una dintre usile de la balcon nu se inchide bine sau ca geamul de la mansarda nu inchide corect, tot ce putea sa spuna e ca nu se pot vedea toate la receptia lucrarii, ca asa apar mici probleme totdeauna. Tot o problema pe care am intalnit-o a fost ca la una dintre bai asezarea placilor de gresie dirija apa catre usa camerei nicidecum catre sifonul din mijlocul baii. Cu toate astea, am stat pana la urma trei nopti, nu aveam chef sa plecam din nou si sa reluam cautarile, am preferat sa stam sa ne odihnim. Cele doua zile pline de care am avut parte au fost umplute cu plimbari pe la manastire, vreo doua ture cu bicicleta, ore bune petrecute la un restaurant din zona manastirii si cam atat. Eu unul am facut doua plimbari mai lungi cu bicicleta: in prima zi am incercat sa ajung in orasul Victoria, care este la 10 kilometri, insa cand am ajuns in marginea orasului, in zona industriala am fost intampinat de o haita de caini, asa ca am fost nevoit sa fac stanga-imprejur. Cea mai mare parte a drumului s-a desfasurat prin padure pe un drum neasfaltat (forestier probabil; dar de latimea unui drum normal), iar de la jumatate s-a transformat in drum betonat, odata cu aparitia primelor intreprinderi. Tot cam de aici am si iesit din zona de padure si mi s-a oferit o foarte frumoasa panorama a crestelor Fagarasului.

In ziua urmatoare am ales sa mergem impreuna pe un traseu prin padure. Drumul era unul forestier, cu o singura banda, insa fiind dumunica era pustiu. Insa dupa o vreme aveam sa raman din nou singur: Cri nu putea sa urce panta care parea fara sfarsit. Pe traseu am avut parte si de catteva mure, iar de aici ne-am intors. Eu insa am revenit in padure cu scopul de a ajunge pana la o cabana ascunsa in mijlocul padurii. Am avut parte de o urcare de aproape 4 kilometri. Liniste totala, se auzea doar susurul unui parau si ciripitul pasarelelor. Odata ajuns in zona acelei cabane am fost trezit la realitate: urlau manelele, asa ca am preferat sa ma intorc. Intoarcerea a fost de vis: aproape tot drumul a fost de coborat, cel putin 3 kilometri de galopat pe un drum pustiu.

Dupa reintoarcerea mea la pensiune, am plecat cu totii, pe jos, spre izvorul parintelui Arsenie Boca. Desi e un drum de maxim un kilometru si jumatate, va recomand sa il faceti cu masina. Asta datorita concetatenilor nostri care gonesc ca nebunii si lasa in urma nori de praf, de parca ar fi singuri pe drum. Odata ajunsi la izvor, am avut parte de inca o portie e romanism: desi izvorul abia curgea, la rand stateau indivizi care venisera pregatiti cu bidoane pentru tot neamul: unul plecase cu vreo 10 bidoane de doi litri, iar un altul care astepta la rand mai avea vreo cateva bidoane de cinci litri. Am plecat dezamagiti, gandindu-ne ca poate vom reveni a doua zi inainte de plecare.

Desi in ultimele postari am incercat sa arat partea frumoasa a Romaniei, de aceasta data sunt nevoit sa arat si parti mai putin placute: situatia de la izvor, nesimtirea unora care au venit la munte sa respire aer curat, dar fac un drum de mai putin de 2 kilometri in masina prafuind turistii, modul cum se face turism de catre anumiti administratori si patroni de spatii de cazare. Pacat.

Odata cu cele intamplate la izvor a venit si decizia, fireasca, de a pleca de aici. Am sunat la Dambovicioara si am aranjat ca ultimele doua nopti sa ne intoarcem intr-un loc care ne-a placut in totalitate.

Dimineata ne-am strans bagajele si am plecat spre Dambovicioara via Brasov. Aici alta surpriza: am primit un telefon de acasa cum ca trebuie sa ne intoarcem urgent pentru a rezolva niste probleme, asa ca am fost nevoiti sa anulam ultimele doua zile.

Cam asta a fost tot. Speram sa putem sa ajungem din nou in Dambovicioara pentru a face si cele doua trasee ramase: Valea cheii din satul Podu Dammbovita si o tura la barajul Pecineagu.

Plimbari placute tuturor.